untitled

Am aruncat o privire de-a lungul mesei și peste Sala Mare. Acum
recunoșteam cele mai multe dintre chipuri, pe unele chiar foarte bine. Și ce
mulțime pestriță, m-am gândit. Frank ar fi fost fascinat de această adunare –
atât de multe tipare faciale.
Să mă gândesc la Frank era ca și cum aș fi atins un dinte dureros; aveam
tendința să mă feresc să o fac. Dar se apropia clipa când nu voi mai putea
amâna gândul și mi-am obligat mintea să se întoarcă la el, desenându-l cu
grijă, mângâindu-i sprâncenele lungi, moi și arcuite cu gândul, la fel cum
obișnuiam să i le mângâi cu degetele. Nu conta că degetele mele s-au înfiorat
deodată la amintirea unor sprâncene mai groase și mai aspre și a unor ochi
albaștri.
M-am întors în grabă spre cel mai apropiat chip, ca un antidot împotriva
unor gânduri atât de tulburătoare. S-a nimerit să fie al lui Murtagh. Păi, cel
puțin el nu arăta ca niciunul dintre bărbații care îmi bântuiau gândurile.
Mărunt, cu o constituție firavă, dar vânjos precum un gibon, cu brațe
lungi care accentuau asemănarea simiană, avea o frunte joasă și o bărbie
îngustă care mă duceau fără să vreau cu gândul la locuitorii peșterilor și la
desenele cu omul timpuriu din cărțile lui Frank. Însă nu la omul de
Neanderthal. Un pict. Asta era. Era ceva foarte durabil în bărbații scunzi al
clanului care îmi amintea de pietrele bătute de vremuri, cu înscrisuri, antice
chiar și acum, care stăteau de strajă neclintite la răscruci de drumuri și în
cimitire.
Amuzată de idee, am privit peste ceilalți meseni, atentă să reperez tipare
etnice. Un bărbat de lângă cămin, de exemplu, John Cameron pe numele său,
era normand, dacă aș fi văzut vreodată unul – deși nu văzusem –, cu pomeți
înalți și o frunte lată și păroasă, buza de sus lunguiață și tenul întunecat al
unui gal.
Câte un saxon de o frumusețe stranie din loc în loc… ah, Laoghaire,
exemplarul perfect. Cu tenul palid și ochii albaștri și doar nițel bucălată…
mi-am reprimat observația nepoliticoasă. Evita grijulie să ne privească pe
mine și pe Jamie, vorbind animată cu prietenele ei la o masă mai
îndepărtată. Am privit în direcția opusă, la masa alăturată, unde Dougal
MacKenzie mânca pentru prima oară separat de Colum. Un viking sângeros,
Dougal. Cu o înălțime impresionantă și acei pomeți lați și plați, mi-l puteam
cu ușurință imagina la comanda unui vas de dragoni, ochii înfundați în
orbite strălucind de avariție și pofte în timp ce încerca să pătrundă cu
privirea prin ceață spre un sătuc ridicat pe stâncile de pe coastă.
O mână mare, cu încheietura acoperită cu un puf ușor de culoarea aramei,
s-a întins pe lângă mine să ia o pâine mică de ovăz din tavă. Un alt nordic,
Jamie. Îmi amintea de legendele doamnei Baird despre rasa de uriași care
412