untitled

Sir Fletcher a glisat capacul deschizându-l și a aruncat o privire înăuntru
pentru o clipă, apoi a închis cutia și a împins-o către mine.
— Obiectele personale ale prizonierului, mi-a explicat el. De obicei le
trimitem rudei pe care ne-o indică prizonierul, după execuție. Acest bărbat
însă, a spus el dând din cap, a refuzat categoric să dea orice informație
despre familia lui. Fără îndoială că nu vor să aibă nimic de a face cu el. Nu
este ceva neobișnuit, sigur, însă este regretabil, în aceste circumstanțe. Nu
îndrăznesc să îți cer, doamnă Beauchamp, însă m-am gândit că poate, din
moment ce ești o prietenă de familie, ai fi de acord să accepți această
misiune de a înmâna obiectele prizonierului persoanei potrivite?
Nu aveam curajul să vorbesc, însă am înclinat capul și mi-am îngropat
nasul în paharul de vin.
Șir Fletcher părea ușurat, fie că scăpase de cutie, fie că avea în curând să
scape de mine. S-a sprijinit de spătar, șuierând ușor și a zâmbit expansiv
spre mine.
— Este foarte amabil din partea dumitale, doamnă Beauchamp. Știu că un
asemenea gest nu poate fi decât o datorie dureroasă pentru o femeie tânără
și simțitoare și-ți rămân îndatorat pentru noblețea gestului dumitale, te
asigur.
— N-nu face nimic, am bâiguit.
Am reușit să mă ridic și să iau în brațe cutia. Măsura cam douăzeci de
centimetri pe cincisprezece, adâncă de zece sau doisprezece centimetri. O
cutie mică și ușoară în care încăpeau rămășițele vieții unui om.
Știam ce obiecte erau înăuntru. Trei ațe de pescuit, ordonat strânse; o
plută în care erau înfipte ace de pescuit; o flintă și lână pentru pistol; o
bucată mică de sticlă spartă, cu muchiile tocite de vechime; câteva pietricele
care arătau interesant sau erau plăcute la atingere; un picior uscat de
cârtiță, purtat ca talisman împotriva reumatismului. O Biblie – sau poate îi
dăduseră voie să o păstreze? Speram că da. Un inel cu rubin, dacă nu fusese
furat. Și un mic șarpe cioplit într-o bucată de lemn de cireș, cu numele
SAWNY scrijelit pe burtă.
M-am oprit la ușă, apucând lemnul tocului cu mâna, pentru a nu mă
prăbuși. Sir Fletcher, care venea curtenitor în urma mea pentru a mă
conduce, a apărut îndată lângă mine.
— Doamnă Beauchamp! Te simți slăbită, draga mea? Soldat, adu un
scaun!
Simțeam furnicăturile broboanelor de transpirație rece care începuseră
a-mi șiroi pe la tâmple, însă am reușit să zâmbesc și să refuz cu un gest al
mâinii scaunul oferit. Voiam mai mult decât orice să ies de acolo – aveam
nevoie de mult aer curat. Și mai aveam nevoie să fiu singură, să plâng.
596