untitled

S-a aruncat spre mine și eu am sărit într-o parte. Apucând ceainicul, l-am
aruncat spre el. Randall s-a ferit și ceainicul s-a izbit de ușă, cu un pocnet
teribil. Ordonanța, care trebuie să fi așteptat afară, a strecurat un cap uluit
înăuntru. Respirând greu, căpitanul i-a făcut semn nerăbdător să intre.
— Ține-o, i-a ordonat el repezit, pășind spre birou.
Am început să respir adânc, pe de o parte sperând să mă liniștesc și pe de
alta de teamă că nu voi putea să mă liniștesc atât de repede.
În loc să mă lovească însă, căpitanul a deschis doar un sertar, ultimul din
partea dreaptă, pe care nu avusesem vreme să îl inspectez și a scos o bucată
lungă de sfoară.
— Ce soi de gentleman ține sfoară în sertarele biroului? am întrebat
indignată.
— Unul pregătit, doamnă, a murmurat el, legându-mi zdravăn mâinile la
spate.
— Ieși, i-a poruncit pe urmă enervat ordonanței, smucindu-și capul
înspre ușă. Și să nu intri, indiferent ce auzi.
Asta nu suna deloc bine și presimțirile mele rele au fost din plin
justificate când a întins din nou mâna în sertarul biroului.
Lama unui pumnal are ceva tulburător în ea. Bărbați care sunt neînfricați
în lupta personală se fac mici în fața unui tăiș de pumnal. Eu însămi m-am
făcut mică până când mâinile mele legate s-au lovit de peretele văruit. Vârful
strălucind viclean s-a lăsat în jos și a împuns pielea dintre sânii mei.
— Acum, a spus el pe un ton relaxat, ai să îmi spui tot ce știi despre
ducele de Sandringham.
Vârful a presat mai mult, zgâriindu-mi stofa rochiei.
— Ia-ți cât timp ai nevoie, draga mea. Eu nu mă grăbesc nicăieri.
S-a auzit un pocnet slab când vârful a rupt stofa. Am simțit, rece ca frica,
un punct minuscul chiar deasupra inimii mele.
Randall a plimbat leneș cuțitul într-un semicerc sub unul din sânii mei.
Stofa grosolană s-a desprins și a căzut într-o fluturare de pânză albă și sânul
mi-a ieșit din rochie. Randall își ținuse pesemne respirația; acum a expirat
încet, cu ochii țintă la mine.
M-am dat îndărăt dinaintea lui, însă nu aveam foarte mult spațiu de
manevră. Am sfârșit lipită de birou, cu mâinile legate, strângându-i cu putere
marginea. Dacă se apropia suficient de mult, am socotit, aș putea să mă dau
în spate sprijinită în mâini și să-l lovesc peste braț cu piciorul, aruncându-i
cuțitul. Mă îndoiam că avea de gând să mă ucidă; cu siguranță avea să mă
țină în viață până când afla ce știam despre relațiile lui cu ducele. Cumva
această concluzie mi-a adus o oarecare mângâiere.
323