untitled

— Și altele… păi, vocea lui s-a stins și a trebuit să îmi ciulesc urechile ca
să-l aud. Pe părinții copilului aceluia poate îi va consola puțin să creadă că a
murit un copil al zânelor și vor crede că propriul lor copil va trăi, sănătos,
pentru totdeauna cu zânele.
Am ajuns pe urmă la cai, și în jumătate de oră luminile castelului au
început să sclipească prin întuneric, întâmpinându-ne. Nu credeam că acel
edificiu mohorât o să mi se pară vreodată un avanpost al civilizației, însă în
acel moment luminile mi se păreau o rază de iluminare.
Abia când ne-am mai apropiat mi-am dat seama că impresia de lumină se
datora șirului de felinare aprinse de-a lungul parapetului podului.
— S-a întâmplat ceva, am zis întorcându-mă spre Jamie.
Și văzându-l pentru prima dată în lumină, am băgat de seamă că nu purta
obișnuita lui cămașă ponosită și kiltul soios. O cămașă din pânză ca neaua
strălucea în lumina felinarelor și vestonul lui cel mai bun – și singurul – din
catifea stătea așezat peste șa.
— Da, a încuviințat el din cap. De aceea am venit să te iau. Sosește în
sfârșit ducele.
•
Ducele a fost cumva o surpriză. Nu știu prea bine la ce mă așteptasem,
însă nu era bărbatul roșu în obraji, solid și jovial pe care l-am întâlnit în Sala
Mare a castelului. Avea un chip ars de vreme și plăcut onest, cu niște ochi de
un albastru-deschis care se îngustau ușor, parcă privind în soare după ce un
fazan își luase zborul.
M-am întrebat pentru o clipă dacă toate acele discuții de mai devreme
despre duce nu fuseseră niște exagerări. Dar, aruncând o privire prin sală,
am observat că fiecare băiat mai tânăr de optsprezece ani afișa o expresie
nițel temătoare, privindu-l fix pe duce în timp ce el râdea și discuta animat
cu Dougal și cu Colum. Așadar nu fuseseră simple exagerări; fuseseră
preveniți.
Când i-am fost prezentată ducelui, am avut oarece dificultăți în a-mi
menține expresia chipului serioasă. Era un bărbat înalt, vânjos și cu alură de
sportiv, genul pe care îl întâlnești adesea în cârciumă exprimându-și opiniile
pe o voce tunătoare, impunându-se în fața argumentelor prin intensitate și
repetiție. Fusesem prevenită, desigur, de povestea lui Jamie, însă impresia
fizică a fost atât de puternică, încât atunci când ducele s-a aplecat asupra
mâinii mele, spunând: „Ce plăcere să întâlnesc o conațională în acest loc atât
de îndepărtat, doamnă” cu glasul unui șoarece uriaș, am fost nevoită să îmi
mușc obrazul pentru a nu mă face de rușine în public.
Obosiți după drum, ducele și anturajul său s-au retras devreme.
Următoarea noapte însă, după cină, a fost muzică și conversație și Jamie și
428