untitled

— În semn de supunere față de stăpânul meu, mărturisesc că l-am ucis pe
soțul meu, Arthur Duncan, prin mijloace vrăjitorești.
Spunând aceasta, s-a uitat într-o parte, prinzându-mi privirea, și pe buze
i-a înflorit urma unui zâmbet. Ochii i s-au îndreptat spre femeia cu șalul
galben, însă privirea nu i s-a îmblânzit.
— Din răutate, am aruncat o vrajă asupra copilului bolnav, ca să moară și
copilul pe care l-a înlocuit să rămână în grija zânelor.
S-a întors și a arătat cu brațul în direcția mea.
— Am profitat de ignoranța lui Claire Fraser, folosind-o pentru propriile
mele scopuri. Dar nu a fost părtașă și nu a avut cunoștință despre faptele
mele și nici nu îl servește pe Stăpânul meu.
Mulțimea începuse din nou să murmure, oamenii înghesuindu-se pentru
a vedea mai bine, împingându-se mai aproape. Geilie și-a întins brațele spre
ei, cu palmele ridicate.
— Nu vă apropiați!
Glasul ei limpede a lovit aerul ca un bici, cu același efect.
Și-a dat capul pe spate, privind spre ceruri și a rămas nemișcată, parcă
ascultând.
— Aud! a spus ea. Aud vântul venind! Feriți-vă, oameni din Cranesmuir!
Căci Stăpânul meu sosește pe aripile vântului!
Și-a coborât capul și a scos un țipăt ascuțit, un sunet ireal de triumf. Ochii
mari și verzi priveau într-un singur punct, ca într-o transă.
Vântul a început să bată; vedeam norii de furtună adunându-se repezit
peste malul îndepărtat al lacului. Oamenii începeau a privi în jur neliniștiți;
câțiva au început să se îndepărteze.
Geilie a început să se învârtă, rotindu-se fără încetare, părul
învolburându-i-se în vânt, cu un braț grațios deasupra capului precum o
balerină în jurul unui arminden. O priveam uluită, nevenindu-mi a crede
ochilor.
În timp ce se învârtea, părul îi ascundea chipul. La ultima rotire însă, și-a
dat dintr-odată coama de păr într-o parte și i-am văzut chipul limpede,
privindu-mă. Pentru moment masca de vrăjitoare în transă îi căzuse de pe
față și gura ei schița un singur cuvânt. Pe urmă s-a întors împrejur pentru a
mai privi o dată mulțimea și a început din nou să scoată acele țipete din altă
lume.
Cuvântul fusese „Fugi!”
S-a oprit deodată și, cu o privire de exaltare nebunească, a prins între
degetele ambelor mâini rămășițele corsajului și i-a smuls partea din față. L-a
rupt suficient de mult încât să dezvăluie mulțimii taina pe care eu o aflasem
strâns ghemuită lângă ea în murdăria înghețată din groapa hoților. Taina pe
467