untitled

Am îngenuncheat în fața altarului din lemn, Murtagh și Dougal ocupânduși
locurile de martori, și ceremonia a început.
Ritualul căsătoriei catolice nu se schimbase prea mult în decursul
ultimelor secole, iar cuvintele care mă legau de tânărul străin cu părul roșcat
de lângă mine erau aproape identice cu cele pe care le auzisem în timpul
nunții mele cu Frank. Mă simțeam ca o cochilie goală și rece.
Cuvintele bâlbâite ale tânărului preot răsunau undeva în coșul gol al
pieptului meu.
M-am ridicat automat când a venit timpul pentru rostirea jurămintelor,
urmărind cu un soi de fascinație amorțită cum degetele mele înghețate au
dispărut în palmele mari ale soțului meu. Degetele lui erau la fel de reci ca
ale mele, și pentru prima oară mi-a trecut prin minte că, în ciuda calmului
său aparent, putea fi la fel de speriat ca și mine.
Până acum evitasem să mă uit spre el, însă acum, ridicându-mi privirea, l-
am văzut pe Jamie uitându-se în jos spre mine. Chipul îi era alb și lipsit de
orice expresie; arăta la fel ca atunci când îi pansasem rana de la umăr. Am
încercat să-i zâmbesc, însă colțurile buzelor mele au tremurat nesigure.
Apăsarea degetelor sale a crescut. Aveam impresia că ne ținem unul pe
celălalt; dacă unul din noi avea să slăbească strânsoarea sau să își mute
privirea, aveam să cădem amândoi. Indiferent în ce ne băgăm, măcar eram
amândoi.
— Te iau pe tine, Claire, să îmi fii soție…
Vocea nu îi tremura, mâna însă da. Strânsoarea mi s-a întețit. Degetele
noastre țepene s-au încleștat împreună ca fălcile unei menghine.
— … să te iubesc, să te respect și să te protejez… la bine și rău…
Cuvintele veneau de la mare depărtare. Sângele mi se scurgea din cap.
Corsajul din oase de balenă mă strângea infernal și, deși îmi era frig, șiroaie
de transpirație îmi curgeau de-a lungul coastelor pe sub satin. Mă rugam să
nu leșin.
Un vitraliu mic, cocoțat sus pe zidul dintr-o parte a altarului, îl înfățișa pe
Ioan Botezătorul înveșmântat în blană de urs. Umbre verzi și albastre
pluteau peste mâneca rochiei mele, amintindu-mi de sala comună de la han
și îmi doream cu ardoare ceva de băut.
Îmi venise rândul. M-am bâlbâit de câteva ori, ceea ce m-a înfuriat.
— T-te iau pe tine, James…
Mi-am încordat spatele. Jamie se achitase destul de onorabil de partea lui;
puteam și eu să încerc să mă descurc la fel de bine.
— … să te prețuiesc și să îți fiu alături, de astăzi înainte…
Vocea îmi devenise acum mai puternică.
— Până când moartea ne va despărți.
227