untitled

131
— Era pe vremuri un clan al spiridușilor, care locuia în apropiere de
Dundreggan, a început el. Iar dealul poartă numele dragonului care-și avea
sălașul acolo, acela pe care Fionn l-a ucis și l-a îngropat în locul unde a căzut,
așa că de aici se trage numele de Dealul Dragonului. După ce Fionn și Feinn
au murit, spiridușii care au venit să locuiască aici au ajuns să vrea ca
mamele oamenilor să fie doici la copiii lor, căci omul are ceva ce zânele nu
au, și ei s-au gândit că poate oamenii primeau darul din laptele mamei și îl
puteau astfel transmite micuților lor.
— Acum, Ewan MacDonald din Dundreggan era afară în întuneric,
îngrijindu-și animalele, în noaptea în care nevasta lui i-a adus pe lume
primul fiu. O pală din vântul nopții a trecut pe lângă el și în suflarea vântului
a auzit-o pe soața lui oftând. Ea ofta și înainte ca fiul lor să se nască, și
auzind-o acolo, Ewan MacDonald s-a întors și și-a împlântat pumnalul în
vânt, în numele Treimii. Și soția lui a scăpat și a căzut pe pământ lângă el.
Povestea a fost primită cu un soi de „Oh!” colectiv la sfârșit și a fost
repede urmată de istorisiri despre inteligența și ingeniozitatea spiridușilor
și alte basme despre interacțiunile lor cu lumea oamenilor. Unele erau în
galeză și altele erau în engleză, alternând, din câte se părea, în funcție de
care limbă era mai potrivită ritmului cuvintelor, căci toate aveau o
frumusețe a limbajului care trecea dincolo de sensul poveștii în sine. După
cum îmi promisese, Jamie îmi traducea în șoaptă galeza, atât de repede și de
ușor, încât am avut impresia că trebuie să fi auzit acele basme de
nenumărate ori înainte.
Unul mi-a atras atenția în mod special, despre un bărbat într-o noapte
târzie pe culmea unui deal fermecat, care a auzit o femeie cântând „trist și
tânguitor”, vocea venind chiar din pietrele de pe deal. S-a apropiat să asculte
și a auzit cântecul ei:
Sunt soția Lordului Balnain
Iar spiridușii m-au răpit din nou.
Așa că bărbatul a dat fuga la casa lordului Balnain și l-a găsit pe
proprietar plecat și pe soția sa și fiul lui dispăruți. Omul a căutat în grabă un
preot și l-a adus înapoi pe colina fermecată. Acesta a binecuvântat stâncile
de pe deal și le-a stropit cu apă sfințită. Deodată, noaptea s-a făcut mai
întunecată și s-a auzit un bubuit puternic ca de tunet. Apoi luna a ieșit de
după un nor și a luminat o femeie, soția lui Balnain, care zăcea epuizată pe
iarbă, cu pruncul în brațe. Femeia era obosită, de parcă venea de departe,
însă nu știa să spună unde fusese, nici cum ajunsese acolo.