untitled

altcineva. Deși încă nu reușeam să admit că aș putea fi într-un pericol de
moarte, începeam să înțeleg pornirea care îi face pe prizonierii condamnați
la moarte să caute să se spovedească în ajunul execuției.
— Dacă îl iubești cu adevărat, vreau să spun, a insistat Geilie. Nu doar să
vrei să te culci cu el; asta știu că vrei și același lucru dorește și el. Dar asta
vor cu toții. Însă tu îl iubești?
Îl iubeam? Mai presus de poftele cărnii? Groapa avea anonimitatea
întunecată a confesionalului, și un suflet în pragul morții nu are vreme de
minciuni.
— Da, am spus și mi-am așezat din nou capul pe genunchi.
În groapă s-a lăsat tăcerea o vreme și am șovăit încă o dată la hotarul
somnului când am auzit-o vorbind din nou, parcă pentru sine.
— Vasăzică e posibil, a spus ea, gânditoare.
•
Judecătorii au sosit o zi mai târziu. Din întunericul gropii pentru hoți
auzeam agitația iscată de venirea lor; strigătele sătenilor și pocnetul
copitelor pe caldarâmul străzii principale. Animația s-a stins când
procesiunea s-a îndepărtat pe stradă spre piață.
— Au sosit, a spus Geilie, ascultând agitația de deasupra noastră.
Ne-am strâns mâinile din impuls, animozitățile fiind îngropate în frică.
— Păi, am răspuns încercând să par curajoasă, probabil e mai bine să
mori arzând pe rug decât să îngheți de frig.
Cu toate acestea, noi am continuat să înghețăm. Abia la ceasurile
prânzului a doua zi ușa temniței noastre s-a ridicat deodată și am fost trase
afară din groapă pentru a fi duse la judecată.
Fără îndoială pentru a găzdui mulțimea de spectatori, sesiunea se ținea în
piață, în fața casei familiei Duncan. Am văzut-o pe Geilie aruncând o privire
scurtă spre ferestrele în formă de romburi ale salonului, apoi și-a întors
chipul, lipsit de expresie.
Erau doi judecători ecleziastici, așezați pe scaune căptușite în spatele
mesei care fusese adusă în piață. Unul dintre ei era neobișnuit de înalt și
slab, iar celălalt era scund și îndesat. Îmi aminteau fără să vreau de o revistă
americană comică pe care o văzusem o dată; necunoscându-le numele, i-am
botezat în mintea mea: pe cel înalt Mutt și pe celălalt Jeff.
Cei mai mulți dintre săteni erau acolo. Privind în jur, i-am văzut pe mulți
dintre foștii mei pacienți. Însă, remarcabil, dintre locuitorii castelului nu era
nimeni.
John MacRae, vătaful satului Cranesmuir, a citit rechizitoriul, capetele de
acuzare împotriva numitei Geillis Duncan și numitei Claire Fraser, ambele
acuzate înaintea Curții bisericești de vrăjitorie.
451