untitled

Dar mă eliberase de o povară și am lucrat cu mai mult calm. Deși vedeam
și simțeam fiecare tresărire și grimasă, cel puțin acum nu mă mai simțeam
atât de vinovată.
M-am lăsat absorbită de sarcina pe care o aveam de îndeplinit,
concentrându-mi întreaga atenție spre vârful degetelor, stabilind fiecare
punct afectat și decizând cum e mai bine să îndrept oasele zdrobite și să le
realiniez. Din fericire, degetul mare fusese cel mai puțin vătămat; doar o
simplă fractură la prima articulație. Avea să se vindece curat. Cea de a doua
articulație a inelarului era complet distrusă; am simțit doar pasta
zgrunțuroasă a osului sfărâmat când l-am palpat delicat între degetul mare
și arătător, făcându-l pe Jamie să scoată un geamăt. Nu puteam face nimic,
doar să îndrept articulația și să sper că se va vindeca.
Fractura multiplă de la mijlociu era cea mai dificilă. Degetul trebuia
îndreptat, împingând osul care ieșise prin pielea sfârtecată. Asistasem la o
asemenea operație – sub anestezie generală și cu ajutorul radiografiilor.
Până în acest moment, fusese mai degrabă o problemă mecanică decât
una reală, hotărând cum să reconstitui mâna sfărâmată, deformată. Acum
eram confruntată cu motivul pentru care doctorii rareori își tratează rudele.
Anumite manevre în medicină cer o duritate nemiloasă pentru a reuși;
detașarea emoțională este necesară pentru a provoca durere în procesul de
vindecare efectivă. În tăcere, Sir Marcus își trăsese un scaun lângă pat. S-a
așezat mai confortabil în timp ce terminam pansatul și a apucat mâna bună a
lui Jamie într-a lui.
— Strânge cât de tare poți, flăcăule, a spus el.
Fără de blana de urs, cu buclele cărunte pieptănate și legate la spate,
MacRannoch nu mai era sălbaticul înfricoșător din pădure, ci un bărbat
îmbrăcat sobru între două vârste, cu o barbă lungă frumos pieptănată și cu
alură militară. Fiind atât de speriată de ceea ce urma să încerc a face, îi
găseam prezența solidă reconfortantă.
Am tras adânc aer în piept și m-am rugat să mă pot detașa emoțional.
A fost o întreprindere lungă, oribilă și epuizantă, deși nu lipsită de
farmecul ei. Unele operații, precum prinderea în atele a două degete cu
fracturi simple, au decurs destul de ușor. Altele nu. Jamie chiar a țipat – tare
– când i-am pus la loc degetul mijlociu, fiind nevoie de forță considerabilă
pentru a trage capetele osului fracturat înapoi prin piele. Am ezitat o clipă,
speriată, dar Sir Marcus a spus șoptit:
— Hai, fetițo!
Mi-am amintit deodată ce îmi spusese Jamie în noaptea în care născuse
Jenny: Pot îndura propria mea durere, însă nu aș putea să o îndur pe a ta.
641