untitled

Cred că am ațipit o clipă, oricât de straniu ar părea, cu obrazul odihninduse
pe leșul lupului. Am deschis ochii și am văzut piatra verzuie a închisorii la
câțiva centimetri de nasul meu. Doar gândul la ce se petrecea probabil de
cealaltă parte a zidului m-a făcut să sar în picioare.
Am plecat poticnit mai departe de-a lungul râpei, târându-mi mantia
peste un umăr, împiedicându-mă de pietrele ascunse în zăpadă, lovindu-mi
dureros gleznele de crengile pe jumătate îngropate sub nămeți. În
subconștient, trebuie să fi știut că de obicei lupii atacă în haită, căci nu îmi
amintesc să fi fost surprinsă auzind urletul care a răsunat din pădurea de
deasupra și din spatele meu. Dacă simțeam ceva, era o furie teribilă față de
ceea ce părea a fi o conspirație pentru a-mi zădărnici și întârzia planurile.
Obosită, m-am întors să văd dincotro venea sunetul. Ajunsesem acum
într-un spațiu deschis, departe de zidurile închisorii; nu aveam un perete în
care să împing, nu aveam nicio armă la îndemână. Cu primul lup avusesem
un noroc chior; nu aveam nici măcar o șansă la o mie să mai omor un animal
cu mâinile goale – sau câte altele or mai fi fost. Haita pe care o văzusem
hrănindu-se astă-vară în lumina lunii era alcătuită din cel puțin zece lupi.
Auzeam în memorie sunetul colților care sfâșiau carnea și trosnetul oaselor
rupându-se. Singura întrebare acum era dacă să mă mai chinui să lupt sau să
mă așez pur și simplu în zăpadă și să mă dau bătută. Această opțiune părea
remarcabil de atractivă, din toate motivele evidente.
Cu toate acestea, Jamie renunțase la propria sa viață și la mult mai mult
decât viața sa pentru a mă salva din închisoare. Îi eram datoare măcar să
încerc.
Încă o dată m-am dat încet înapoi, îndepărtându-mă de groapă. Lumina
slăbea; în curând, ravena avea să se umple de umbre. Mă îndoiam că
întunericul avea să mă ajute. Lupii fără îndoială văd mult mai bine noaptea
decât oamenii. Primul dintre vânători a apărut pe buza gropii la fel ca și
celălalt lup: o siluetă zburlită, stând nemișcată și atentă. Șocată, am realizat
că încă alți doi lupi erau deja în groapă cu mine, pășind încet, aproape la
unison. Aveau culoarea zăpezii în lumina palidă a amurgului – un cenușiu
murdar – și erau aproape invizibili, deși se mișcau fără a încerca să se
ascundă.
Am rămas nemișcată. Era evident inutil să lupt. Aplecându-mă, am scos o
creangă uscată de pin de sub zăpadă. Coaja era neagră de la umezeală și
aspră chiar și prin mănuși. Am învârtit creanga deasupra capului și am urlat.
Animalele s-au oprit, însă nu au dat înapoi. Cel mai aproape de mine și-a dat
urechile pe spate, parcă obiectând împotriva sunetului.
— Nu-ți place? am țipat. Foarte rău! Atunci dă-te dracului înapoi, tâmpit
nenorocit!
623