untitled

lor strat de vopsea; până și casa vicarială, veche de cel puțin o sută de ani,
etala în jurul ferestrelor ofilite un brâu galben strălucitor.
Mi-a deschis ușa menajera vicarului, o femeie înaltă și uscățivă cu trei
șiruri de perle artificiale în jurul gâtului. Înțelegând cine sunt, m-a poftit în
casă și m-a condus de-a lungul unui coridor lung, îngust și întunecat,
împodobit cu gravuri în sepia ale unor persoane care trebuie să fi fost
personaje ilustre pe vremea lor sau rude îndrăgite ale actualului vicar, dar la
fel de bine puteau să fi fost și membri ai familiei regale, căci nu le puteam
distinge trăsăturile în întunericul care mă învăluia.
Prin contrast, biroul vicarului era scăldat într-o lumină orbitoare venind
dinspre ferestrele enorme care se înălțau de-a lungul unui perete din podea
până aproape de tavan. Șevaletul din apropierea șemineului, sprijinind o
pictură în ulei pe jumătate terminată înfățișând stânci întunecate pe
fundalul unui cer la apus, explica generozitatea ferestrelor care trebuie să fi
fost adăugate la mult timp după construirea casei.
Frank și un bărbat scund și rotofei îmbrăcat într-o sutană cu guler înalt
stăteau confortabil aplecați peste o grămadă de hârtii vechi și ferfenițite de
pe biroul de lângă peretele îndepărtat. Frank abia s-a sinchisit să își ridice
privirea la intrarea mea, însă vicarul a abandonat politicos explicațiile și mia
ieșit grăbit în întâmpinare strângându-mi mâna, chipul său rotund
strălucind de încântare prietenoasă.
— Doamnă Randall! a spus el, scuturându-mi mâna entuziast. Ce plăcere
să vă revăd. Și ați ajuns chiar în momentul potrivit pentru a auzi veștile!
— Veștile?
Aruncând o privire peste înfățișarea deplorabilă și caligrafia
documentelor de pe birou, am estimat că data veștilor în chestiune trebuie
să fi fost undeva în jurul anilor 1750. Nu neapărat niște vești care să
oprească tipografia pentru ediția de mâine a ziarelor, vasăzică.
— Da, într-adevăr. Am luat urma strămoșului soțului dumneavoastră,
Jack Randall, prin depeșele armatei din acea perioadă.
Vicarul s-a apropiat, vorbind în colțul gurii, precum un gangster într-un
film american.
— Am, ăă, „împrumutat” depeșele originale din arhiva societății istorice
locale. Vă rog, aveți grijă să nu mă dați în vileag.
Amuzată, am promis că nu voi dezvălui această taină importantă și am
aruncat o privire în jur, căutând un scaun confortabil în care să primesc
ultimele revelații din secolul al optsprezecelea. Fotoliul din apropierea
ferestrelor părea numai bun, însă când am întins brațul să îl întorc spre
birou, am descoperit că era deja luat. Ocupantul său, un băiat micuț cu un
27