untitled

117
— Uneori cred că îmi amintesc mici fragmente – o lampă deasupra
capului, cum se leagănă înainte și înapoi, un soi de gust dulce și uleios pe
buze, oameni care îmi spun ceva –, dar nu știu dacă sunt amintiri sau vise.
Știu că mi s-a dat opiu și am avut halucinații aproape întreaga perioadă.
Și-a apăsat degetele peste pleoapele închise.
— Aveam un vis care se repeta mereu și mereu. Visam că îmi creșteau în
cap rădăcini de copac, niște fuioare mari și noduroase, creșteau și se umflau,
ieșindu-mi prin ochi, împingându-se în jos pe gât și sufocându-mă. Și visul se
repeta întruna, rădăcinile se răsuceau și se încolăceau și se făceau tot mai
mari mereu. În cele din urmă ajungeau suficient de mari să facă să-mi
explodeze capul și eu mă trezeam auzind sunetul oaselor pocnind, a spus
strâmbându-se. Un zgomot lichid, pârâitor, ca împușcăturile sub apă.
Îh!
O umbră a căzut deodată peste noi și o cizmă mare s-a repezit și l-a
împuns pe Jamie în coaste.
— Ticălos leneș, a rostit nou-venitul fără patimă, te îmbuibi în timp ce caii
aleargă liberi. Când îmblânzești mânza aia, eh, băiete?
— Și dacă o să flămânzesc, tot n-o s-o îmblânzesc, Alec, a răspuns Jamie.
Între timp, ia de aici o gură; e din belșug.
A întins o bucată de brânză spre o mână deformată de artrită. Degetele,
veșnic îndoite pe jumătate, s-au închis ușor peste brânză în timp ce bărbatul
s-a lăsat jos pe iarbă.
Cu o neașteptată curtoazie, Jamie l-a prezentat pe musafir: Alec McMahon
MacKenzie, starostele grăjdarilor de la castelul Leoch.
O figură rotofeie în pantaloni până la genunchi din piele și o cămașă din
pânză grosolană, starostele grăjdarilor avea un aer de autoritate suficientă,
mi s-a părut, pentru a-l supune și pe cel mai nărăvaș dintre armăsari. „Cu al
lui Marte ochi poruncitor și plin de-amenințare 9 ”, mi-a fulgerat imediat prin
minte versul. Și chiar era un singur ochi, celălalt fiind acoperit cu un petic de
pânză neagră. Parcă pentru a compensa pierderea, sprâncenele i se
împrăștiau stufoase dintr-un punct central, întinzându-și perii lungi și
argintii precum insectele antenele care se legănau amenințător dintre
smocurile castanii din care țâșneau.
După o primă înclinare a capului în semn de salut, Alec cel Bătrân (căci
astfel îl numise Jamie, fără îndoială pentru a-l deosebi de Alec cel Mic, care
îmi fusese călăuză) m-a ignorat cu desăvârșire, îndreptându-și în schimb
atenția spre mâncare și spre cei trei cai tineri care își fluturau cozile în
poiana din apropiere. Am început să mă cam plictisesc în timpul unei lungi
9 William Shakespeare, Hamlet, actul III, scena IV, traducere Ion Vinea (n. tr.).