untitled

Îndată ce a primit împărtășania, Jamie s-a lăsat pe spate cu un oftat,
închizându-și din nou ochii. Îi puteam vedea coastele în vreme ce pieptul
larg și bombat i se mișca la fiecare respirație. Slăbise înfiorător, cum nu
mâncase atât de mult timp și apoi urmase febra. Abatele, luând pe rând
sticluțele cu agheasmă și cu mir, a făcut semnul crucii peste trupul său,
ungându-i fruntea, buzele, nasul, urechile și pleoapele. Apoi, pe rând, a făcut
semnul crucii cu uleiul sfințit pe coșul pieptului deasupra inimii, pe palma
fiecărei mâini și în curbura fiecărei tălpi. A ridicat palma zdrobită cu infinită
grijă, întinzând ușor uleiul peste rană, așezând apoi mâna la loc pe pieptul
lui Jamie, sub rana lividă a tăieturii de cuțit.
Miruirea s-a făcut repede și cu nemăsurată blândețe, degetul mare al
abatelui alunecând lin ca o atingere de aripă. „Magie superstițioasă” spunea
partea rațională a creierului meu, însă cealaltă parte era emoționată de
iubirea de pe chipurile călugărilor în timp ce se rugau. Ochii lui Jamie s-au
deschis încă o dată, însă foarte liniștit, și fața îi era senină pentru întâia oară
de când plecasem de la Lallybroch.
Ceremonia s-a încheiat cu o scurtă rugăciune în latină. Ținându-și mâna
pe fruntea lui Jamie, abatele a spus în engleză.
— Doamne, în mâinile Tale încredințez sufletul slujitorului Tău, James.
Vindecă-l, Te rugăm, dacă aceasta este voința Ta și întărește-i sufletul,
pentru ca să se umple de iertare și să cunoască pacea Ta întru eternitate.
— Amin, au răspuns ceilalți călugări.
Și eu.
Până la lăsarea întunericului, pacientul a căzut din nou într-o stare de
semiconștiență. Pe măsură ce puterea lui Jamie se stingea, tot ce puteam
face era să îl trezim pentru picăturile de apă care îl țineau în viață. Buzele îi
erau crăpate și se exfoliau, și nu mai putea să vorbească, deși încă mai putea
deschide ochii sticloși atunci când îl zguduiam cu putere. Nu ne mai
recunoștea; ochii i se fixau neclintiți, apoi se închideau gradual când își
întorcea capul într-o parte, gemând.
Stăteam lângă pat, cu privirile coborâte spre el, atât de istovită de efortul
de peste zi încât nu mai simțeam decât o disperare surdă. Fratele Polydore
m-a atins ușor, trezindu-mă din toropeală.
— Nu mai poți face nimic pentru el acum, a spus el, conducându-mă cu
fermitate spre ușă. Trebuie să te duci să te odihnești.
— Dar…, am început, apoi m-am oprit.
Mi-am dat seama că avea dreptate. Făcusem tot ce ne stătuse în puteri.
Fie febra avea să scadă în curând de la sine, fie Jamie avea să moară. Nici
chiar cel mai robust trup nu poate îndura ravagiile mistuitoare ale febrei
686