untitled

opri sângerarea pentru ca bărbatul să poată să fie transportat pe targă
înapoi la castel. Însă odată ajuns acolo, nu-l aștepta decât o agonie
prelungită, în timp ce infecția avea să se instaleze și să cuprindă organele
vitale până când în cele din urmă avea să îl ucidă, chinuindu-l poate pentru
zile întregi într-o lungă durere fără scăpare. O moarte mai bună, probabil, îi
oferea acum Dougal – să moară sub cerul liber, sângele din inima sa pătând
aceleași frunze îmbibate cu sângele bestiei care îl ucisese. M-am ghemuit
peste frunzele de la capul lui Geordie, susținându-i greutatea cu brațul.
— Te vei simți mai bine curând, am spus, iar vocea mea suna calm, așa
cum era întotdeauna, așa cum fusese învățată să fie. Durerea va trece
imediat.
— Ah. E mai bine… acum. Nu-mi mai simt picioarele… nici brațele…
Dougal… ești aici? Ești aici?
Mâinile amorțite se zbăteau orbește în fața ochilor bărbatului. Dougal le-a
prins cu fermitate între ale sale și s-a aplecat spre el murmurându-i în
ureche.
Spatele lui Geordie s-a arcuit deodată și călcâiele i s-au înfipt adânc în
pământul moale, corpul protestându-i violent față de ceea ce mintea lui
începuse deja să accepte. Din când în când trăgea adânc aer în piept, ca un
om care își dă ultima suflare sângerând, flămând de oxigenul care nu-i mai
hrănea trupul. Pădurea era straniu de tăcută. Nicio pasăre nu cânta în ceața
deasă, iar bărbații așteptau răbdători, ghemuiți în întunericul copacilor,
tăcuți precum pădurea însăși. Dougal și cu mine ne-am aplecat mai aproape
peste trupul agonizând, șoptindu-i blând și mângâindu-l, împărțind povara
dureroasă și sângeroasă de a ajuta un om să moară.
Drumul la deal spre castel a fost tăcut. Am mers alături de bărbatul mort,
cărat pe o targă improvizată din crengi de pin. În spatele nostru, purtat
aidoma, venea corpul celui care îl ucisese. Dougal pășea în față, singur. Când
am intrat pe poarta curții principale, am zărit figura măruntă și grăsună a
părintelui Bain, preotul satului, alergând tardiv în ajutorul enoriașului său
căzut.
Dougal a întins brațul să mă oprească atunci când m-am întors spre scara
care ducea la cabinetul medical. Oamenii care cărau trupul lui Geordie
înfășurat în giulgiu de tartan au trecut pe lângă noi îndreptându-se spre
capelă, lăsându-ne singuri în coridorul pustiu. Dougal mă ținea de
încheietura mâinii, măsurându-mă cu o privire încordată.
— Ai mai văzut până azi oameni murind, mi-a spus fără ocolișuri. Oameni
murind violent.
Nu era o întrebare, ci aproape o acuzație.
— Mulți, i-am răspuns, la fel de direct.
171