untitled

Sir Marcus a așezat jos cuțitul de fructe.
— Când te mai întremezi, l-a sfătuit el, să te culci cu nevasta dumitale, și
să o lași să te mângâie. Femeilor le place să facă asta, a spus el, zâmbind larg
spre cadrul întunecat al ușii. Dumnezeu știe de ce.
Lady Annabelle mi-a șoptit blând.
— Hai să mergem, draga mea. E mai bine să rămână puțin singuri.
Am decis că Sir Marcus se putea descurca singur cu bandajele și am urcat
cu pași obosiți scara îngustă până la dormitorul meu.
•
M-am trezit deodată dintr-un vis cu scări spiralate care nu se mai
terminau, cu un aer de atmosferă terifiantă. Oboseala îmi înțepenise spatele
și picioarele mă dureau, însă m-am ridicat în cămașa de noapte
împrumutată și am bâjbâit după lumânare și amnar. Mă simțeam neliniștită,
atât de departe de Jamie. Dacă avea nevoie de mine? Mai rău, dacă veneau
englezii, în timp ce el era singur și neînarmat în salonul de jos? Mi-am apăsat
obrazul de fereastra rece, alinată de murmurul constant al fulgilor de nea
care se loveau de geam. Cât timp continua furtuna, eram probabil în
siguranță. Am tras pe mine un halat și, luând lumânarea și pumnalul, m-am
îndreptat spre scară.
Casa era învăluită în tăcere, cu excepția focului care trosnea. Jamie
dormea, sau măcar ținea ochii închiși, cu fața întoarsă spre foc. M-am așezat
pe covorul din fața căminului încet, să nu îl trezesc. Eram singuri pentru
prima dată de la acele momente disperate din carcera închisorii Wentworth.
Aveam impresia că se întâmplase în urmă cu mulți ani. L-am studiat atent pe
Jamie, parcă cercetând un străin cu privirea.
Nu părea să fie într-o stare foarte proastă din punct de vedere fizic, având
în vedere prin câte trecuse, dar tot îmi făceam griji. Înghițise suficient
whisky în timpul operației cât să doboare un cal și o mare parte din alcool
era încă în el, în ciuda accesului de vomă de mai devreme.
Jamie nu era primul meu erou. Soldații se perindau prea repede prin
spitalul de campanie, căci așa era regula, pentru ca infirmierele să ajungă să
îi cunoască foarte bine, însă din când în când mai vedeai câte un bărbat care
vorbea prea puțin și glumea prea mult, care se ținea bățos, și nu atât din
pricina durerii și a singurătății.
Și știam, în mare, ce puteam face pentru ei. Dacă aveam timp și dacă ei
erau genul care să vorbească pentru a ține întunericul departe, te așezai pe
marginea patului și îi ascultai. Dacă erau tăcuți, îi atingeai adesea când
treceai pe lângă ei, și îi priveai când nu erau atenți, când îi puteai scoate din
ei înșiși, să îi ții în brațe în timp ce își exorcizau demonii. Dacă era timp. Dacă
nu era, atunci le făceai injecții cu morfină și sperai că vor reuși să găsească
646