untitled

margini pronunțând numele lui Jamie. Cu toate acestea, simțeam o oarecare
alinare, o destindere, atunci când repetam fără întrerupere: „Doamne, în
mâinile Tale încredințez sufletul supusului Tău, James.”
Mi-a venit deodată în minte că poate Jamie ar fi mai liniștit dacă ar muri;
spusese că voia să moară. Eram convinsă că, dacă îl lăsam precum își dorea,
avea să fie mort în curând, fie din pricina torturii și a bolii, fie de
spânzurătoare sau într-o bătălie. Și nu aveam nicio îndoială că și el știa asta.
Trebuia să fac ce îmi ceruse el? Blestemată să fiu dacă o voi face, mi-am
spus. Blestemată să fiu dacă o voi face! am rostit cu înverșunare spre
chivotul de pe altar și am deschis din nou cartea.
A trecut un oarecare timp până când am devenit conștientă că rugăciunea
mea nu mai era un monolog. De fapt am știut asta abia când am realizat că
tocmai răspunsesem la o întrebare pe care nu îmi aminteam să o fi pus. În
transa mea de suferință lipsită de somn mi se pusese o întrebare, nu știam
cu siguranță cum anume sunase întrebarea, dar răspunsesem fără să stau pe
gânduri:
— Da, o voi face.
Am oprit deodată orice gând, ascultând tăcerea răsunând. Și pe urmă, am
repetat, mai precaut, cu o voce lipsită de patimă:
— Da. Da, o voi face.
Și pe urmă, în minte mi-a apărut un gând: Condițiile păcatului sunt: întâi
să accepți din toată inima… Și tot acestea sunt și condițiile iertării, s-a auzit
ca un ecou vocea șoptită a părintelui Anselm.
Aveam un sentiment, nu de surpriză, ci de împlinire, ca și cum mi s-ar fi
dat să țin în mâini un obiect nevăzut. Prețios ca opalul, neted precum jadul,
greu ca o piatră de râu și mai fragil decât un ou de pasăre. Infinit de cuminte,
viu precum rădăcina Creației. Nu primisem un dar, ci o însărcinare. Să îl
iubesc cu toată puterea și să îl ocrotesc cu toată dragostea. Cuvintele
vorbeau de la sine și au dispărut în arcadele întunecate ale tavanului.
Am îngenuncheat în fața Prezenței, apoi am ieșit din capelă, fără să mă
îndoiesc, în eternitatea momentului când timpul se oprește, că aveam un
răspuns, însă fără cea mai vagă idee care era acel răspuns. Știam doar că
țineam în mâini sufletul unui om; dacă era al meu sau al altcuiva nu puteam
spune.
•
Nu părea a fi un răspuns la o rugăciune, când m-am trezit la reînceperea
scurgerii timpului obișnuit dimineață, văzând un frate mirean aplecat
asupra mea, spunându-mi că Jamie avea febră mare.
— De cât timp e așa? am întrebat, așezându-mi o mână exersată pe
frunte, pe spate, la subsuoară și la vintre.
682