untitled

mă rog, mă gândisem de atâtea ori la ele cum ar sta în jurul gâtului ei
frumos, încât i-am spus că nu le pot vedea pe gâtul altcuiva. Așa încât am
rugat-o să le păstreze și să se gândească la mine doar atunci când le va
purta. Hm!
A pufnit scurt la o amintire, apoi mi-a înapoiat grijuliu șiragul.
— Așadar sunt ale dumitale acum. Păi, să le porți sănătoasă, fetițo.
— Aș avea mult mai multe șanse de sănătate, i-am răspuns încercând să
îmi controlez nerăbdarea în fața acestor sentimentalisme, dacă m-ai ajuta să
îmi recapăt soțul.
Gura mică și trandafirie care zâmbise ușor la amintirile posesorului ei s-a
crispat deodată.
— Ah, a spus Sir Marcus, trăgându-se de barbă. Înțeleg. Dar ți-am spus,
fetițo, nu văd cum putem face. Am acasă o nevastă și trei copii înțărcați. Da,
l-aș ajuta cu drag pe fiul lui Ellen. Dar asta e prea mult.
Deodată picioarele au refuzat să mă mai țină și m-am prăbușit cu o
bufnitură, povârnindu-mi umerii și plecându-mi capul. Disperarea s-a înfipt
în mine grea ca o ancoră, trăgându-mă în adâncuri. Am închis ochii și m-am
retras într-un loc stins dinăuntru, unde nu era nimic decât un întuneric
cenușiu și dureros și unde sunetul vocii lui Murtagh, încă argumentând, era
doar un scheunat slab. Mugetul vitelor m-a trezit din torpoare. Am ridicat
privirea și l-am văzut pe MacRannoch ieșind valvârtej din cabană. Când a
deschis ușa, un aer rece de iarnă a năvălit înăuntru, încărcat cu răgetele
vacilor și strigătele bărbaților. Ușa s-a pocnit închizându-se în urma siluetei
uriașe și păroase și m-am întors să îl întreb pe Murtagh ce credea că ar
trebui să facem în continuare.
Expresia de pe chipul său m-a lăsat fără cuvinte. Foarte rar îi văzusem
chipul afișând mai mult decât un soi de îndărătnicie pasivă, însă în acel
moment Murtagh pur și simplu strălucea cu o bucurie abia ținută în frâu.
L-am prins de braț.
— Ce este? Spune-mi repede!
— Vitele! abia a reușit să zică. Sunt ale lui MacRannoch!
MacRannoch în persoană s-a repezit ca vântul înapoi în cabană,
împingând un tânăr înalt și slab înaintea lui.
Cu o ultimă îmbrâncitură, l-a lipit pe băiat de peretele zugrăvit al cabanei.
După toate aparențele, MacRannoch era adeptul confruntărilor; a încercat
aceeași tehnică de intimidare nas-în-nas pe care o folosise și cu mine mai
devreme. Mai puțin stăpân pe sine, ori mai puțin obosit decât mine, tânărul
s-a dat speriat înapoi, lipindu-se de perete, cât mai departe de MacRannoch.
Bărbatul voinic a început să vorbească pe o voce rezonabil de calmă.
629