untitled

— Să nu urci în pat cu pâinea, am spus, alunecând sub plapumă. Ce ai de
gând să faci cu Hamish?
A înghițit restul de pâine și mi-a zâmbit.
— Nu-ți face griji. Am de gând să îl duc pe lac mâine chiar înainte de cină
și să-l arunc în apă. Până ajunge el la mal și se usucă, cina se va fi isprăvit.
A terminat brânza din trei înghițituri și a început să își lingă nerușinat
degetele.
— Lasă-l să se ducă și el la culcare ud și flămând, să văd dacă îi place, a
încheiat el, sumbru.
A scormonit rapid în sertarul măsuței de toaletă în care uneori mai
păstram mere și alte mici gustări. Dar în seara aceasta nu era nimic, și a
închis sertarul cu un oftat.
— Probabil voi trăi să apuc micul dejun, a spus el cu un aer filosofic.
S-a dezbrăcat iute și s-a ghemuit în pat lângă mine, tremurând. Deși
picioarele și mâinile îi erau amorțite de frig de la baia în lacul înghețat,
trupul îi era din fericire cald.
— Mmm… ce bună ești de cocolit, a murmurat el, făcând ceea ce am
presupus a fi cocolitul. Miroși altfel; ai săpat la plante astăzi?
— Nu, am spus, surprinsă. Am crezut că de la tine… vine mirosul, vreau să
spun.
Era un miros picant, vegetal, destul de plăcut, însă nefamiliar.
— Eu miros a pește, a remarcat el, mirosindu-și dosul palmei. Și a cal ud.
Nu, s-a aplecat mai aproape, inhalând. Nu, nici de la tine nu e. Dar e de
aproape.
S-a dat jos din pat și a întors pe dos păturile, căutând. Am găsit-o sub
perna mea.
— Ce naiba…?
Am ridicat-o și imediat i-am dat drumul.
— Au! Are spini!
Era un buchet de plante, smulse grosolan de la rădăcină și legate cu o
bucată mică de sfoară neagră. Plantele erau ofilite, însă un miros puternic
emana din frunzele moleșite. Era o floare, o primulă zdrobită, a cărei tulpină
țepoasă îmi zgâriase degetul mare. Am supt degetul afectat, întorcând mai
precaut legătura cu cealaltă mână. Jamie a rămas nemișcat, cu ochii ațintiți
în pământ o clipă. Apoi mi-a smuls deodată buchetul și, traversând camera
până la fereastra deschisă, a azvârlit legătura în aerul nopții. Întorcându-se
în pat, a început să strângă pământul ce căzuse de pe rădăcinile plantelor în
palmă și l-a aruncat pe fereastră după buchet. A închis geamul cu o
pocnitură și a revenit lângă mine, scuturându-și palmele.
— Gata, a spus el, deși nu era nevoie.
391