untitled

mulțimea, însă știam că trebuie să o fac. Mi-am ținut bărbia cât de sus am
putut și privirile mi s-au ațintit dincolo de chipurile celor din audiență, spre
o barcă mică din centrul lacului. M-am uitat la ea până când ochii mi s-au
umplut de lacrimi.
Jamie a întors tartanul, înfășurându-l în jurul meu, lăsându-l însă să cadă
suficient de mult încât să îmi dezvăluie gâtul și umerii. A atins mătăniile
negre, făcându-le să se legene ușor înainte și înapoi.
— Ambra neagră va arde pielea unei vrăjitoare, nu? a întrebat el spre
judecători. Ba mai mult, cred, ar arde crucea Domnului nostru. Dar priviți.
Și-a strecurat degetele pe sub mărgele și a ridicat crucifixul. Pielea de sub
ele era de un alb pur, curată cu excepția câtorva pete de murdărie din
captivitate, și gloata a oftat și a început să murmure.
Curaj disperat, o prezență de spirit ca gheața și acel instinct pentru
spectacol. Colum MacKenzie avusese dreptate să se teamă de ambițiile lui
Jamie. Și temându-se că eu aș putea dezvălui paternitatea lui Hamish, sau ce
credea el că știu eu despre asta, ceea ce îmi făcuse el era de asemenea de
înțeles. De înțeles, dar nu de iertat.
Dispoziția mulțimii se schimba acum dintr-o clipă în alta, oscilând. Setea
de sânge care o animase mai devreme începea să se stingă, dar se mai putea
încă ridica precum creasta unui val să ne zdrobească. Mutt și Jeff își aruncau
unul altuia priviri, nehotărâți; luați prin surprindere de ultimele
evenimente, judecătorii pierduseră pentru moment controlul asupra
situației. Geillis Duncan a pășit în față în centrul scenei. Nu știu dacă mai era
în acel moment vreo speranță pentru ea sau nu. Însă, aruncându-și părul
argintiu sfidător peste umăr, ea și-a azvârlit viața în foc.
— Femeia aceasta nu este vrăjitoare, a spus ea cu simplitate. Dar eu sunt.
Spectacolul oferit de Jamie, oricât de bun ar fi fost, nici nu se compara cu
acesta. Urletele pe care le-a stârnit au acoperit vocile judecătorilor, care
țipau și încercau să pună întrebări. Nimic din înfățișarea ei nu trăda ce se
petrecea în mintea sau în sufletul ei, la fel ca întotdeauna; fruntea albă și
înaltă era senină, ochii mari și verzi străluceau de ceea ce ar fi putut fi
amuzament. Stătea dreaptă în veșmintele ei rupte și murdare și a privit în
jos spre acuzatorii ei. Când tumultul s-a mai domolit, a început să vorbească,
fără a se deranja să ridice vocea, obligându-i însă pe ei să se liniștească
pentru a o auzi.
— Eu, Geillis Duncan, mărturisesc că sunt o vrăjitoare și îl slujesc pe
Diavol.
Aceasta a cauzat alte țipete și ea a așteptat din nou cu răbdare să se
potolească.
466