untitled

Degetul a bătut deasupra fazanului, cu aripile răsfirate pentru a-și păstra
echilibrul, privind spre stăpâna lui cu ochii întunecați, adoratori.
— Ești groaznic, Jamie, am spus râzând. Este vreun tablou și cu tine?
— Oh, da.
M-a condus spre peretele opus, în apropierea ferestrei.
Doi băieți roșcovani, îmbrăcați în tartane, priveau solemn din tablou,
așezați pe un copoi uriaș. Acela trebuia să fie Nairn, bunicul lui Bran, Jamie
și fratele său mai mare, Willie, care murise de variolă la unsprezece ani.
Jamie nu putea avea mai mult de doi ani în pictură, m-am gândit; stătea între
genunchii fratelui său mai mare, cu o mână odihnindu-se pe capul câinelui.
Jamie îmi povestise despre Willie în timpul călătoriei de la Leoch, într-o
noapte lângă foc din albia unei văi pustii. Îmi aminteam șarpele mic, cioplit
în lemn de cireș, pe care îl scosese din geantă pentru a mi-l arăta.
— Willie mi l-a dăruit când am împlinit cinci ani, a spus el, degetul
mângâind blând curbele sinuoase.
Era un șarpe mic de jucărie, trupul zvârcolindu-i-se artistic, cu capul
întors să privească peste ceea ce ar fi fost un umăr, dacă șerpii ar avea așa
ceva.
Jamie mi-a întins micul obiect din lemn. L-am învârtit în mână, curioasă.
— Ce e scrijelit pe burtă? S-a-w-n-y. Sawny?
— Ăsta sunt eu, a spus Jamie vârându-și capul între umeri de parcă ar fi
fost nițel jenat. E un nume de alint, cum ar veni, un derivat al celuilalt nume
al meu, Alexander. Așa obișnuia să mă strige Willie.
Cele două chipuri din poză erau foarte asemănătoare; toți copiii Fraser
aveau acea privire semeață care te provoca să îndrăznești să crezi că fac mai
puțin bani decât considerau ei că fac. În acest portret însă, obrajii lui Jamie
erau bucălați și nasul cârn ca al bebelușilor, în vreme ce oasele puternice ale
fratelui său începeau să arate semnele bărbatului din el, o promisiune care
nu avea să se împlinească niciodată.
— Țineai foarte mult la el? am întrebat în șoaptă, așezându-mi o mână pe
brațul lui.
Jamie a încuviințat din cap, îndreptându-și privirea spre flăcările
căminului.
— Oh, da, a răspuns el cu un zâmbet șters. Era cu cinci ani mai mare decât
mine și credeam că e Dumnezeu, sau cel puțin Hristos. Obișnuiam să merg
după el oriunde; sau măcar oriunde îmi dădea voie.
S-a întors și s-a îndreptat spre rafturile cu cărți. Vrând să îl las o clipă
singur, am rămas, privind pe fereastră. Din această parte a casei zăream prin
ploaie conturul unui deal de piatră cu cușmă înverzită undeva în depărtare.
Îmi amintea de dealul zânelor unde pășisem printr-o rocă și ieșisem dintr-o
510