untitled

— Ciudat, însă am găsit o oarecare alinare. Și Domnul nostru a suportat
să fie biciuit; și mi-am dat seama că măcar eu nu urma să fiu târât și
crucificat pe urmă. Pe de altă parte, a spus el judicios, nici Domnul nostru nu
a fost obligat să asculte propuneri nerușinate din partea lui Ponțiu Pilat.
Jamie păstrase mica Biblie. A cotrobăit prin desaga de la șaua lui și mi-a
întins-o să arunc o privire. Era un volum jerpelit, îmbrăcat în piele, lung de
cincisprezece centimetri, tipărit pe o hârtie atât de subțire, încât se vedea
scrisul pe ambele fețe ale paginii. Pe forzaț era scris ALEXANDER WILLIAM
RODERICK MACGREGOR, 1733. Cerneala se decolorase și se estompase, iar
copertele erau atât de scorojite de parcă ajunseseră în apă nu doar o singură
dată. Am întors Biblia în mâini curioasă. Deși era mică, trebuie să îi fi cerut
un oarecare efort să o poarte peste tot cu el, în toate călătoriile și aventurile
ultimilor patru ani.
— Nu te-am văzut niciodată citind-o, am spus, dându-i-o înapoi.
— Nu, că nu de asta o păstrez, a spus el.
A băgat-o înăuntru, mângâind marginea copertei roase cu degetul mare. A
bătut cu palma desaga, cu gândul în altă parte.
— E o datorie pe care o am față de Alex MacGregor; și am de gând să o
onorez într-o bună zi. Oricum, a continuat el întorcându-se la povestirea lui,
a venit în sfârșit ziua de vineri și nu știu dacă eram bucuros sau trist să o
trăiesc. Așteptarea și teama erau mai rele decât crezusem că vor fi. Însă când
a venit ziua… A făcut acel gest al lui, ridicând doar pe jumătate umerii,
întinzându-și cămașa pe spate.
— Ai văzut semnele. Știi cum a fost.
— Doar pentru că mi-a povestit Dougal. A spus că era acolo.
Jamie a încuviințat din cap.
— Da, era acolo. Și tatăl meu era, deși atunci nu am știut. În ziua aceea nu
îmi stătea gândul la nimic altceva decât la propriile mele probleme.
— Ah, am rostit încet, și tatăl tău…
— Mmm. Atunci s-a întâmplat. Unii bărbați mi-au spus după aceea că ei
au crezut pe la jumătate că sunt mort și cred că și tata a crezut asta.
A tăcut o vreme, șovăind, iar când a vorbit, glasul îi era răgușit.
— Când am căzut, mi-a povestit Dougal, tata a scos un sunet scurt și și-a
dus mâna la cap. Apoi a căzut ca secerat. Și nu s-a mai ridicat.
Păsările se mișcau în tufișuri, ciripind și cântând dintre frunzele încă
întunecate ale copacilor. Capul lui Jamie era plecat, chipul încă invizibil.
— Nu am știut că a murit, a zis el blând. Nu mi-au spus decât abia o lună
mai târziu… Când m-au considerat suficient de întremat încât să suport. Deci
nu eu l-am îngropat, așa cum s-ar fi cuvenit să facă fiul său. Și nu i-am văzut
niciodată mormântul… pentru că îmi este teamă să mă duc acasă.
355