untitled

Reușind să-i imobilizez brațul, l-am ajutat să își pună cămașa din pânză
aspră, dând-o ușor pe după umărul vătămat. S-a ridicat pentru a și-o strânge
pe sub kilt și mi-a zâmbit.
— Mulțumesc, Claire. Ai o mână bună.
A ridicat brațul ca și cum ar fi vrut să îmi mângâie obrazul, însă pe urmă a
părut să se răzgândească; mâna i-a șovăit și a căzut pe lângă trup. Pesemne
că și el simțise acel aer straniu de intimitate între noi. Mi-am întors capul în
cealaltă parte, făcându-i semn cu mâna că e în regulă.
Uitându-mă în jurul camerei, am observat căminul înnegrit de fum,
ferestrele înguste, fără sticlă, și mobilierul din stejar masiv. Niciun bec sau
priză. Niciun covor pe jos. Niciun ornament strălucitor din alamă lângă pat.
Arăta, de fapt, ca un castel din secolul al optsprezecelea. Dar cu Frank
cum rămânea? Bărbatul pe care îl întâlnisem în pădure semăna tulburător
de bine cu el, însă descrierea pe care i-o făcuse Jamie căpitanului Randall era
complet diferită de tot ce știam eu despre blândul și pacifistul meu soț. Dar
pe urmă, dacă era adevărat – și începeam să admit, chiar și în sinea mea, că
ar putea fi –, atunci el ar putea fi oricine. Un bărbat pe care îl cunoșteam
doar dintr-un arbore genealogic nu trebuia neapărat să semene cu urmașii
săi.
Însă în acel moment îmi făceam griji pentru Frank. Dacă eram, cu
adevărat, în secolul al optsprezecelea, unde era el? Și ce avea el să facă, dacă
eu nu mai ajungeam la pensiunea doamnei Baird? Îl voi mai revedea
vreodată? Gândul la Frank a fost ultima picătură. Din momentul în care
intrasem în piatră și viața obișnuită încetase să mai existe, fusesem asaltată,
amenințată, răpită și agresată. Nu mâncasem și nu dormisem cum trebuie de
mai bine de douăzeci și patru de ore. Am încercat să mă stăpânesc, însă
buzele au început să îmi tremure și ochii mi s-au umplut de lacrimi
împotriva voinței mele.
M-am întors spre foc pentru a-mi ascunde fața, însă era prea târziu. Jamie
mi-a luat mâna, întrebându-mă cu voce blândă ce s-a întâmplat. Flăcările
sclipeau în verigheta mea de aur și am început să suspin.
— Ah, o să… îmi revin, nu e nimic, de fapt, e… soțul meu… nu pot…
— Ah, domniță, deci ești văduvă?
Vocea lui era atât de încărcată de compasiune și de grijă, încât m-am
pierdut cu totul.
— Nu… da… vreau să spun că nu… da, cred că sunt!
Copleșită de emoție și oboseală, m-am prăbușit în brațele lui, suspinând
incontrolabil.
Tânărul avea inimă bună. În loc să strige după ajutor sau să se retragă
confuz, s-a așezat pe scaun, m-a strâns și m-a așezat în poala lui cu brațul
83