untitled

— După cină o să urcăm în inima pădurii, englezoaico, a spus Jamie,
rupând un picior din carcasa iepurelui. Nu vreau să dorm lângă pârâu; nu
pot auzi dacă se apropie cineva peste zgomotul apei.
Cât timp am mâncat, niciunul din noi nu a spus prea multe. Oroarea
dimineții și gândul la ce lăsasem în urmă ne înghițiseră amândurora
cuvintele. Iar eu eram profund îndurerată. Pierdusem nu doar singura șansă
de a afla mai multe despre motivele și scopul prezenței mele aici, dar și o
prietenă. Singura mea prietenă. Adesea mă îndoisem de motivele acțiunilor
lui Geilie, însă nu aveam nicio umbră de îndoială că în acea dimineață făcuse
tot ce putuse pentru a-mi oferi o șansă. Focul, aproape invizibil în lumina
zilei, devenea tot mai luminos acum, pe măsură ce întunericul se strecura pe
malul pârâului. Priveam în flăcări, văzând pieile crocante și oasele afumate
ale iepurilor în țepușele lor. O picătură de sânge dintr-un os rupt a căzut în
foc, sfârâind până nu a mai rămas nimic. Deodată carnea mi s-a oprit în gât.
Am pus-o jos în grabă și m-am întors într-o parte, vomitând.
Fără a spune prea multe, am plecat de lângă apă și am găsit un loc
confortabil la marginea unei poieni în pădure. Dealurile răsăreau în movile
scunde peste tot în jurul nostru, însă Jamie alesese un loc înalt, cu vedere
bună spre drumul care venea din sat. Apusul aprindea în acel moment toate
culorile peisajului, scânteind pământul cu giuvaiere; un smarald strălucitor
în depresiuni, un ametist frumos umbrit printre smocurile de iarbă înaltă și
rubine aprinse în bobițele roșii ale scorușilor de munte care încoronau
dealurile. Boabele de scoruș, o armă împotriva farmecelor. În depărtare,
silueta castelului Leoch era încă vizibilă la baza lui Ben Aden. S-a stins
repede pe măsură ce lumina a dispărut.
Jamie a făcut un foc într-un loc ferit și ne-am așezat lângă el. Ploaia se
transformase într-o burniță slabă care înnegura aerul și îmi smălțuia genele
cu curcubeie când priveam în flăcări.
Jamie a stat vreme îndelungată cu privirea ațintită spre foc. În cele din
urmă s-a uitat la mine cu palmele sprijinite pe genunchi.
— Am spus înainte că nu te voi întreba despre lucruri pe care nu mi le
poți spune. Și nici acum nu îți cer asta, dar trebuie să știu, pentru siguranța
ta și a mea.
S-a oprit ezitând.
— Claire, dacă niciodată nu ai fost sinceră cu mine, fii acum, pentru că
trebuie să știu adevărul. Claire, ești vrăjitoare?
Mă uitam cu gura căscată la el.
— Vrăjitoare? Nu… nu pot să cred că mă întrebi asta!
Credeam că glumește. Dar nu glumea.
471