untitled

Geilie în brațe și a aștepta ivirea zorilor. Odată cu lumina însă, spiritul meu,
sau ce mai rămăsese din el, începea să se trezească la viață.
— Dar de ce, Geilie? am întrebat, simțind că rămân fără aer. Știi?
Aerul din groapă era îmbibat de mirosul de putrefacție, murdărie și
pământ îmbibat cu apă și mă simțeam de parcă pereții impenetrabili de
pământ erau pe punctul de a se prăbuși peste mine precum malurile unui
mormânt prost săpat.
Am simțit-o mai degrabă decât am văzut-o ridicând din umeri; raza de
lumină de deasupra se mișcase odată cu soarele și acum lovea în peretele
temniței noastre, lăsându-ne într-un întuneric rece.
— Dacă te consolează cu ceva, a răspuns ea pe un ton sec, mă îndoiesc că
dumneata trebuia să fii luată. Este o chestiune între mine și Colum… ai avut
ghinionul de a fi cu mine când au venit oamenii din sat. Dacă ai fi fost cu
Colum, probabil ai fi fost în siguranță, englezoaică sau nu.
Cuvântul „englezoaică”, folosit în sensul obișnuit peiorativ, mi-a amintit
deodată cu o strângere de inimă de dorul disperat pentru bărbatul care mă
striga astfel cu afecțiune. Mi-am înfășurat trupul cu brațele, îmbrățișândumă
singură pentru a ține în frâu panica și sentimentul de singurătate care
amenințau să mă copleșească.
— De ce ai venit acasă la mine? a întrebat Geilie curioasă.
— Am crezut că ai trimis vorbă după mine. Una din fetele de la castel mi-a
adus un mesaj… din partea ta, a spus ea.
— Ah, a rostit Geilie gânditoare. Laoghaire, nu-i așa?
M-am așezat, sprijinindu-mi spatele de zidul de pământ în ciuda repulsiei
pe care o simțeam față de suprafața noroioasă și împuțită. Simțindu-mi
mișcarea, Geilie s-a dat mai aproape. Prietene sau vrăjmașe, ne aveam doar
una pe alta ca unică sursă de căldură în această groapă; ne strângeam în
brațe reciproc vrând-nevrând.
— Cum de ai știut că a fost Laoghaire? am întrebat, tremurând.
— Ea ți-a pus buchetul descântat sub pernă, mi-a răspuns Geilie. Ți-am
spus de la început că erau câteva fete pe care le-a deranjat că le-ai luat
flăcăul roșcovan. Cred că ea a socotit că dacă tu dispari, ea ar avea din nou o
șansă la el.
Am fost atât de șocată de vorbele ei, încât am avut nevoie de o clipă să îmi
recapăt vocea.
— Dar nu ar avea!
Râsul lui Geilie era răgușit de frig și de sete, însă tot mai păstrase o urmă
de umor.
445