untitled

— François Anselm Mericoeur d’Armagnac, doamnă, a răspuns el. Acesta
e numele pe care l-am primit la naștere. Acum sunt cunoscut doar ca
părintele Anselm.
— Anselm cel cu inima veselă? am întrebat, zâmbind.
A ridicat din umeri, un gest pur galic, neschimbat de secole.
— Trebuie să încercăm, a spus el, cu un zâmbet ironic în colțul buzelor.
— Nu vreau să te rețin, am spus, aruncând o privire spre capelă. Voiam
doar să îți mulțumesc pentru ajutor.
— Nu mă reții deloc, doamnă. De fapt, amânam să mă duc la muncă,
savurând păcatul trândăviei.
— Care este munca dumitale? am întrebat, intrigată.
În mod evident, bărbatul era un oaspete al mănăstirii, roba sa neagră
franciscană sărind în ochi precum o pată de cerneală printre robele cafenii
ale benedictinilor. Erau câțiva asemenea oaspeți, sau așa îmi spusese unul
din frații care serveau, fratele Polydore. Cei mai mulți dintre ei erau învățați,
veniți aici pentru a consulta operele păstrate în renumita bibliotecă a
abației. Anselm, se părea, era unul dintre aceștia. Era de câteva luni ocupat
cu traducerea câtorva opere ale lui Herodot.
— Ai văzut biblioteca? m-a întrebat el. Atunci hai, a spus el după ce eu am
dat din cap. Este cu adevărat una dintre cele mai impresionante și sunt sigur
că unchiul dumitale, abatele, nu ar avea nicio obiecție.
Eram deopotrivă curioasă să văd biblioteca și ezitam să mă întorc imediat
în izolarea aripii oaspeților, așa încât l-am urmat fără a șovăi.
Biblioteca era frumoasă, cu tavanul înalt, cu avântatele coloane gotice
care se împreunau în ogivele tavanului cu mai multe compartimente.
Ferestrele care acopereau peretele umpleau spațiile dintre coloane, lăsând
lumina să inunde biblioteca. Majoritatea erau din sticlă limpede, însă unele
conțineau vitralii cu parabole amăgitor de simple la prima vedere. Trecând
pe vârfuri pe lângă siluetele gârbovite ale călugărilor care studiau, m-am
oprit să admir unul dintre vitraliile care înfățișau Fuga în Egipt.
Unele dintre rafturi arătau precum cele cu care eram obișnuită, cărțile
odihnindu-se una lângă cealaltă. Altele conțineau cărți culcate, pentru a
proteja copertele antice. Era chiar și un corp acoperit cu sticlă, unde se aflau
câteva suluri de pergamente. În bibliotecă domnea un aer de exaltare
înăbușită, ca și cum volumele păstrate cu mare grijă cântau neauzit între
copertele lor. Am părăsit biblioteca simțindu-mă mângâiată și am traversat
agale curtea principală alături de părintele Anselm.
Am încercat din nou să îi mulțumesc pentru ajutorul din seara trecută,
însă din nou a ridicat din umeri la auzul vorbelor mele.
666