LAWRENCE_EDITABIL

198 Chirurgie generală şi specialităţi chirurgicale
Figura 14-4. Radiografie abdominală ce evidenţiază
ileusul paralitic al intestinului subţire. Această
afecţiune este diferenţiată de obstrucţia mecanică a
intestinului subţire şi obstruqia colonică prin existenţa
aerului în colonul sigmoid distal şi în rect, precum şi
în intestinul subţire.
Apariţia unui ileus postoperator (IPO) este frecventă în
mma unei intervenţii chirnrgicale majore abdominale. Etiologia
IPO este multifactorială, dar este asociată cu stresul
intervenţiei chirurgicale, dezechilibrele hidroelectrolitice
şi tratamentul analgezic, în special cu narcotice. După o
intervenţie chirurgicală gastrointestinală (GI) importantă,
funcţia intestinală revine lent şi este motivul principal al
spitalizărilor mai lungi observate în urma unei intervenţii
chirurgicale colonice, în comparaţie cu multe alte operaţii
abdominale. Pentru a încerca minimizarea impactului IPO,
multe instituţii folosesc un protocol „de circuit rapid" pentru
limitarea duratei IPO. Aceste programe includ, de obicei,
evitarea sondelor nazogastrice, mobilizarea precoce, evitarea
supraîncărcării lichidiene şi introducerea precoce a unei diete
în urma unei intervenţii chirurgicale majore GT. Utilizarea
protocoalelor „de circuit rapid" şi a antagoniştilor opioizi
selectivi, precum alvimopan, au scăzut durata IPO.
Tratament
Tratamentul OIS începe cu reechilibrarea hidro-electrolitică.
Corecţia deficitelor hidro-electrolitice ar trebui să înceapă
chiar pe măsură ce se realizează investigaţiile iniţiale de
diagnostic. De obicei, aceasta va include administrarea
intravenoasă de soluţii izotone, adaptată şi titrată conform
tulburărilor electrolitice existente. Este important să se
restabilească statusul normovolemic înainte de înlocuirea
agresivă a electroliţilor, precum potasiul, deoarece nivelul
seric al acestora poate creşte rapid dacă perfuzia renală
nu a fost restabilită. Monitorizarea frecventă a diurezei
printr-un cateter Foley este cel mai simplu şi eficient
instrument de evaluare a volumului înlocuit şi poate fi
suplimentată, în cazul bolilor cardiace complicate, cu
monitorizarea invazivă a presiunii venoase centrale, dacă
este necesar. La adulţi, o cantitate de urină de cel puţin
0,5 mL/kg/oră indică o resuscitare volemică adecvată.
Decompresia nazogastrică este începută de regulă prin
plasarea sondei nazogastrice pentru a controla vărsăturile
şi a permite monitorizarea pierderilor hidroelectrolitice.
Acest lucru va reduce, de asemenea, cantitatea de lichide
care pot fi aspirate, dar creşte riscul de microaspiraţie
secundară suprimării reflexului de vărsătură şi deschiderii
joncţiunii gastroesofagiene. Pacientului nu i se oferă nimic
per os şi este atent urmărit pentru a verifica răspunsul la
reechilibrarea iniţială. Cu toate acestea, studiile clinice
randomizate recente au evidenţiat o rezoluţie mai rapidă a
simptomatologiei şi a ratei intervenţiilor chirurgicale odată
cu administrarea substanţei de contrast hidrosolubile oral.
Acest fapt contestă dogma istorică strictă conform căreia
nu se administrează nimic pe cale orală şi se practică decompresia
gastrică ca tratament de bază în OIS.