LAWRENCE_EDITABIL

Capitolul 28 Chirurgie ortopedică: bolile sistemului musculoscheletal 601
Tibie
COMPARTIMENTUL POSTERIOR PROFUND:
Muşchiul flexor lung al deget
COMPARTIMENTUL ANTERIOR:
Muşchiul tibial anterior
Muşchiul extensor lung al halucelui
Muşchiul extensor lung al degetelor
COMPARTIMENTUL LATERAL:
Muşchiul flexor lung
al halucelui
Muşchiul peron ier scurt
Muşchiul peronier lung
COMAPRTIMENTUL POSTERIOR \
'
SUP ERFICIAL:
Muşchiul"
solea,
- __ .---c:;:
Muşchiul gastrocnemian
Fibulă
Figura 28-22. Cele 4
compartimente distince
de Ia nivelul gambei sunt
separate de planuri fasciale
groase şi inflexibile. (Din
Lawrence PF. Essenrials
o f Surgical Special/ies.
Ediţia a 3-a, Philadelphia,
PA: Lippincott Williams &
Wilkins; 2007.)
Un nivel ridicat de suspiciune în prezenţa durerii dispropo1ţionat
de intensă faţă de tipul leziunii impune îndepă11area
apa11ului gipsat sau al orcărui pansament circular. Clinicianul
nu trebuie să aştepte apariţia paresteziei, a paraliziei sau a
palorii. Decompresia prin fasciotomie deschisă este indicată
dacă presiunea compa11imentală este mai mare de 30---40 mm
Hg la un pacient inconştient sau cu paralizie. (Sindromul
de compai1iment va fi prezentat şi în capitolele I O şi 26).
LEZIUNI ASOCIATE ACTIVITĂTILOR SPORTIVE
În contextul accentuării recente a impo11anţei activităţilor de
fitness, numărul leziunilor asociate acestora a crescut. Aceste
leziuni apar fie în urma traumatismelor acute fie în urma
unui stres fizic repetitiv. Toate ţesuturile musculoscheletale
sunt compuse din celule vii care, prin stimularea dată de
stresul fizic, devin mai rezistente. Când aceste ţesuturi nu
mai sunt supuse acestui stres, oasele, ligamentele, muşchii
şi tendoanele se atrofiază. Scopul exerciţiilor fizice este de a
produce o creştere benefică a fo11ei musculare şi a anduranţei
prin aplicarea controlată a acestui stres. Ţesuturile câştigă
rezistenţă în urma exerciţiilor fizice prin apariţia unor leziuni
microscopice care stimulează procesele de reparaţie hipertrofică.
Când stresul fizic depăşeşte capacitatea reparatorie
normală, ţesuturile suferă leziuni cronice şi inflamatorii. Este
mult de discutat despre durata corespunzătoare, frecvenţa şi
intensitatea antrenamentului fizic. De exemplu, atitudinea
„no pain, no gain" în contextul activităţilor fizice duce la
exarcerbarea unor leziuni. Deşi durerea produce neplăcere,
aceasta reprezintă un senmal sugestiv pentru prezenţa leziunilor
şi necesitatea repausului.
Se estimează că, în timpul alergării, piciorul atinge solul
de 800-2.000 de ori pe o distanţă de o milă, cu o fo11ă mai
mare de 2---4 ori decât greutatea corporală. Un bărbat de 80 kg
generează 110-560 de tone fOI1ă de reacţiune pe sol în timpul
alergării pe o distanţă de o milă. Această fo11ă imensă este
disipată către pantofii de spOI1, articulaţiile mici ale piciorului,
oasele şi muşchii piciorului. Oricare dintre aceste ţesutw·i
poate fi lezat din cauza unor exerciţii nechibzuite.
Această secţiune descrie cele mai frecvente leziuni asociate
traumatismelor acute sau supasolicitărilor cronice, repetitive.
Fractura de stres
Fracturi le de stres sunt leziuni clasice de suprasolicitare.
Acestea se produc când un individ este supus unui nivel
crescut de activitate sau unor modificări ale obiceiurilor
sau metodelor de antrenament. Istoric, fractura de stres a
fost prima dată descrisă la nivelul primului metatarsian al
militarilor care efectuau marşuri lungi (f r actura de marş).
Fracturile de stres au fost identificate la majoritatea oaselor,
inclusiv la nivelul femurului, tibiei, calcaneului şi
metatarsienelor, la alergători; al humersului, la aruncători;
al coastelor, la vâslaşi; şi al articulaţiei pumnului şi al
vertebrei LS, la gimnaşti.
Fractura de stres este considerată ca find consecinţa oboselii
musculare. Pe lângă asigurarea locomoţiei, muşchii au şi rolul
de a absorbi şocurile. Contracţiile musculare excentrice, sau
elongaţiile musculare controlate, decelerează corpul, absorb
şocul şi disipă stresul departe de os. Când apare oboseala
musculară, acest efect protectiv este anulat şi stresul este
transferat direct către os. Sh·esul repetitiv, submaximal, suprasolicită
osul. Astfel, apar microfracturile care pot induce
discomfort dureros. Tratamentul h·adiţional ce constă în
repaus şi protecţie faţă de stres pe1111ite vindecarea acestor
fracturi microscopice. Mecanismele celulare normale de
vindecare osoasă permit creştem rezistenţei osoase ca răspuns
la solicitările sporite. Dacă aceste mecanisme de reparare
sunt copleşite de solicitări repetate, continue, microfracturile
fuzionează, cu apariţia unei fracturi macroscopice. Întrucât
aceste fracturi sunt iniţiate la nivel microscopic, radiografiile
au sensibilitate scăzută în diagnosticarea lor, cu o rată mare
de rezultate fals-negative, de aproximativ 70%. Utilizarea
radioizotopilor pe bază de pirofosfat de teclmeţiu detectează
zonele de formarea osoasă şi poate identifica fracturile de
stres în stadiile preoce (Figura 28-23).