LAWRENCE_EDITABIL

348 Chirurgie generală şi specialităţi chirurgicale
TABELUL 21-3. Studii de laborator utilizate
pentru a determina acceptabilitatea organelor
pentru transplant
Studii de laborator
Sânge, urină, cultură de spută
Screening hepatite, EBV, CMV, RPR
HIV
Grupa sanguină
Ureea, creatinina
Glucoza, hemoglobina A 1 C
Testele funqiei hepatice
Cateterism cardiac,
ecocardiogramă
Electrocardiogramă
Radiografie toracică
CPK, MB, Troponina
Bronhoscopie
Organ evaluat
Toate
Toate
Toate
Toate
Rinichi
Pancreas
Ficat
Inimă, inimă-plămân
Inimă, inimă-plămân
Inimă, inimă-plămân,
plămân
Inimă, inimă-plămân
Plămân
CMV, ciromegalavirus; EBV, virusul Epstein-Barr; HIV, virusul imunodeficienfei
umane; MB, creatin kinază muşchi/creier; RPR, Rapid Plasma Reagin.
situaţia optimă pentru donarea de organe apare atunci când
familia a discutat şi a convenit anterior asupra donării de organe.
Managementul donatorilor
După ce donatorul este declarat în moarte cerebrală, tratamentul
este îndreptat spre optimizarea funcţiei organelor. Ventilaţia
este menţinută cu un ventilator mecanic şi gazele aiteriale
din sânge sunt monitorizate. Deoarece mulţi pacienţi care
au leziuni intracraniene sunt deshidrataţi în mod intenţionat
pentru a reduce edemul cerebral, poate fi necesară o rehidratare
viguroasă. Donatorii care au diureză masivă din cauza
diabetului insipid pot necesita vasopresină. Dacă hidratarea
puternică cu cristaloid sau coloid nu este adecvată pentru a
menţine perfuzia organului, se utilizează un vasopresor. Vasoconstrictorii
sunt evitaţi din cauza efectului lor vasospastic
asupra paturilor vasculare renale şi splanhnice. Monitorizarea
funcţiei cardiace şi pulmonare este imperativă atunci când
este luată în considerare donarea de inimă, inimă-plămân
sau plămân. Hipematliemia severă (sodiu seric peste -160
m.Eq/L) este un factor de risc penti·u nefuncţionarea ficatului
după ti·ansplant, astfel încât este necesară o gestionare adecvată
cu vasopresină şi lichide. Donatorii de os, piele, dură, fascie şi
cornee nu au nevoie de un sistem cardiovascular funcţional,
iar ţesutul corespunzător poate fi procurat la 12-24 de ore
după încetarea funcei cardiace şi respirat01ii.
Conservarea organelor
Conservarea eficientă a organelor înti·egi după recuperare
sporeşte succesul transplantului de la donator decedat, oferind
timp centi·elor de tl'ansplant situate la distanţă pentllJ a prelua
organele necesare, pentru a efectua tipizarea precisă a ţesuturilor
pentru a stabili compatibilitatea între donator şi primitor,
pregătirea primitorului şi pentru colaborarea cu organizaţiile
naonale şi internaţionale de alocare a organelor. Etapele cele
mai impo1tante în conservarea organelor solide sunt răcirea
rapidă a organelor şi depozitarea sterilă într-un mediu rece.
Rinichiul, inima, plămânul, ficatul şi pancreasul sunt
spălate de rutină in situ cu o soluţie rece pentru a opri rapid
metabolismul. De obicei, se utilizează soluţii hiperosmotice
(325-420 mOsm/L) sau hiperkaliemice. In unele situaţii,
se adaugă un coloid. Organele sunt ulterior îndepă1tate,
ambalate individual în recipiente sterile şi plasate în gheaţă.
Perfuzia continuă pulsatilă hipote1mică (7-l 0 ° C) cu o soluţie
coloidală este utilizată pentru a prelungi timpul de conservare
renală. Conservarea mecanică pulsatilă este asigurată
deun aparat care include o pompă pulsatilă, un oxigenator
cu membrană şi tuburi conectate la artera renală. Ef01turile
actuale de cercetare includ sisteme de perfuzie mecanică atât
nom1otennică cât şi hipotermică pentru alogrefele hepatice
pentru a extinde grupul potenţialilor donatori de ficat p1in
îmbunătăţirea funcţiei organelor şi evitarea leziunilor de
ischemie-reperfuzie.
Alocarea organelor şi a ţesuturilor
După ce organele şi ţesuturile sunt prelevate de la un donator
decedat, UNOS, sistemul naţional de alocare, distribuie organele
în mod corespunzător. Toţi donatorii sunt înregistraţi
la UNOS. Pe măsură ce organele devin disponibile, procesul
digitalizat de ordonare potriveşte pacienţii de pe lista de aşteptare
,
cu organele disponibile în funcţie de compatibilitatea
ABO. In plus, rinichii şi combinaţia de rinichi-pancreas sunt
distribuite în funcţie de unele caracteristici ale primitorului,
precum, vârsta, transplantul anterior, gradul de sensibilizare
la antigenul leucocitar uman (HLA) şi timpul de aşteptare.
Inimile, ficatul şi plămânii sunt alocate în principal pe baza
compatibilitătii ABO si prioritizate pe baza stării medicale
a primitorului. În piu, scorul Model for End-Stage Liver
Disease (MELD) este utilizat pentru alocarea ficatului (vezi
Capitolul 20), cu prioritate suplimentară acordată anumitor
complicaţii ale bolii hepatice, inclusiv carcinom hepatocelular
precoce, sindrom hepatopulmonar, insuficienţă hepatică acută
şi alte afecţiuni. Algoritmii de alocare sunt actualizaţi periodic
penh·u a optimiza utilizarea organelor, echilibrând în acelaşi
timp problemele medicale şi etice pentru a împă1tăşi în mod
echitabil aceste resurse rare. Comunitatea de transplant şi
publicul larg sunt încurajaţi să ofere comentarii cu privire
la modificările aflate în dezbatere pentru a asigura transparenţa
şi luarea în considerare a cât mai multor perspective
în timpul elaborării politicilor de alocare.
IMUNOLOGIE
Transplantul implică o procedură chirurgicală care ti·ansferă
ţesut de la un loc la altul în acelaşi individ sau între indivizi
diferiţi. Acest transfer tisular poate lua o se1ie de fonne. O
autogrefă este ti·ansplantată dinti·-o zonă a co1pului în alta la
acelaşi individ (ex. grefa de piele îndepă1tată de la picior şi
plasată pe o plagă cu altă localizare). O izogrefă este ti·ansferată
între indivizi identici genetic ( ex. ti·ansplant renal între gemeni
monozigoţi). O alogrefă este transplantată între indivizi diferiţi
genetic din aceeaşi specie (de exemplu, ti·ansplant renal de la