LAWRENCE_EDITABIL

Capitolul 27 Otorinolaringologia: bolile capului şi gâtului 553
Evaluare
Hipoacuzia
Deşi hipoacuzia mixtă există, cele mai frecvente hipoacuzii
sunt fie de conducere, fie neurosenzoriale. Pentru a simplifica
diagnosticul diferenţial, este important a determina
dacă ambele urechi sunt afectate în aceeaşi măsură. Tabelul
27-1 clasifică cele mai frecvente cauze de hipoacuzie.
Hipoacuzia de conducere, aşa cum îi spune şi numele,
presupune transmiterea inadecvată a sunetului către urechea
internă. Această hipoacuzie poate să apară ca urmare a unor
patologii la nivelul conductului auditiv extern, al membranei
timpanice, al urechii medii sau al lanţului osicular.
Hipoacuzia de conducere este caracterizată de o pierdere
a amplificării sunetului, fiind cel mai f r ecvent descrisă de
către pacienţi ca o „ureche înfundată"
Pacienţii cu hipoacuzie neurosenzorială bilaterală,
vor acuza cel mai f r ecvent faptul că au dificultăţi de a
înţelege sau a auzi atunci când este mult zgomot în jur.
În general, aceşti pacienţi evită muzica sau conversaţiile
cu volum ridicat, acestea producând un disconfort suplimentar.
Hipoacuzia unilaterală înseamnă, mai degrabă, o
cauză locală decât una sistemică, iar clinicianul trebuie să
evalueze atent hipoacuziile asimetrice pentru a elimina un
proces neoplazic.
TABELUL 27-1. Etiologii ale hipoacuziilor de
transmisie şi neurosenzoriale
Hipoacuzie de transmisie
Obstrucţie de canal auditiv
extern
Dop de ceară
Inflamaţie produsă de o
otită externă severă
Stenoză congenitală sau
atrezie
Hipoacuzie indusă de
zgomot
Boală Meniere
Stenoză dobândită
Neoplasm
Patologie a urechii medii
Otită medie
Perforaţie timpanică
Etiologie incertă
Otoscleroză
Traumatism osicular
Hipoacuzie neurosenzorială
Patologie cohleară
Presbiacuzie
Ototoxicitate
Traumatism de os
temporal
Meningită
Labirintită virală
Patologie retrocohleară
Neurinom de acustic şi
alte neoplasme ale
urechii interne sau ale
bazei cutiei craniene
Hipoacuzie
neurosenzorială subită
Testele cu diapazonul ajută clinicianul să diferenţieze
între cele două tipuri de hipoacuzie. În general, aceste teste
au o valoare diagnostică mai mare dacă hipoacuzia este
doar de conducere sau doar neurosenzorială şi dacă este
unilaterală. Testul Weber este efectuat cu ajutorul unui
diapazon de 512 Hz plasat central, pe f r unte, dorsum nasi
sau pe maxilar. Pacientul este întrebat dacă aude mai bine
într-o anumită ureche sau dacă sunetul este centrat. Dacă
pacientul aude sunetul într-o singură ureche, fie există o
hipoacuzie neurosenzorială în urechea contralaterală, fie
există o hipoacuzie de conducere în urechea ipsilaterală.
O hipoacuzie de conducere produce o mascare mai bună a
zgomotelor de fundal, cu o transmitere osoasă mai bună a
sunetelor. În testul Rinne, pacientul este rugat să evalueze
dacă aude mai bine cu diapazonul poziţionat pe mastoidă
sau la 2 cm de conductul auditiv extern. Un pacient cu auz
normal sau cu hipoacuzie neurosenzorială va auzi mai bine
când diapazonul este ţinut la 2 cm de conductul auditiv
extern. Un pacient cu hipoacuzie de conducere va auzi
diapazonul mai bine atunci când este plasat pe mastoidă,
deoarece sunetele conduse pe calea aerului sunt mascate,
iar cele conduse pe cale osoasă sunt accentuate.
Audiometria tonală clasifică hipoacuzia în funcţie
de frecvenţe şi măsoară gradul acesteia în funcţie de
componentele neurosenzoriale şi de conducere. Aceasta
nu evaluează recunoaşterea vorbirii sau discriminarea.
Audiometria tonală este efectuată prin producerea unei serii
de tonuri de diferite intensităţi prin intermediul unor căşti
pe cel puţin 6 frecvenţe (250, 500, I .OOO, 2.000, 4.000 şi
8.000 Hz) la care pacientul răspunde voluntar atunci când
aude tonul emis. Pragul reprezintă stimulul cu cea mai mică
intensitate care poate fi perceput de către pacient. Linia de
zero-dB de pe audiogramă este considerată normalul, iar
nivelul de auz al pacienţilor este consemnat ca dB peste sau
sub nivelul de zero-dB pe fiecare dintre cele 6 f r ecvenţe.
Un prag auditiv între 0-20 dB este considerat normal;
25-40 dB hipoacuzie uşoară; 40-70 dB hipoacuzie moderată;
70-90 dB hipoacuzie severă; >90 dB hipoacuzie
profundă. Hipoacuzia neurosenzorială este determinată
de pragurile conducerii osoase generate de căşti prin
mastoidă, fără a trece prin urechea externă şi medie, în
timp ce hipoacuzia de conducere este determinată de
pragurile conducerii aeriene. În cazul conducerii aeriene,
sunetul trebuie să treacă prin urechea externă, medie şi
internă pentru a putea fi auzit. Astfel, cele două conduceri,
aeriană şi osoasă, sunt comparate pentru fiecare ureche în
parte. Dacă cele două scoruri se suprapun, atunci nu există
o hipoacuzie de conducere; în cazul în care conducerea
aeriană este mai slabă decât conducerea osoasă, atunci
există o hipoacuzie de conducere (Figura 27-7). Diferenţa
dintre conducerea aeriană şi conducerea osoasă poate ajuta
la stabilirea locului disfuncţiei ..
Pragul de inteligibilitate a vorbirii (PIV) este folosit
pentru a evalua una dintre cele mai importante funcţii, şi
anume înţelegerea cuvintelor vorbite. Pacientului îi sunt
prezentate o serie de cuvinte formate din două silabe. Pragul
vocii conversaţionale reprezintă măsura auzului la cea mai
mică intensitate la care pacientul poate repeta cuvintele cu
succes în 50% din timp. Discriminarea vorbirii sau scorul
de recunoaştere a cuvintelor reprezintă procentul de cuvinte
monosilabice, echilibrate din punct de vedere fonetic, pe
care pacientul le poate repeta cu succes, când sunt rostite