LAWRENCE_EDITABIL

644 Chirurgie generală şi specialităţi chirurgicale
-< ')
C rP>:-$,
Jz:!;;;c:"
B
' (
C
µ
-l ')
cr ;r
E
\
(,1.. '>-',1,
F
Figura 29-11. Gradele traw11atismelor renale. Gradele I şi li sw1t considerate minore. Gradele ITI, IV şi V sW1t considerate majore. A. Trawnatism
de grad I care asociază hematu1ie microscopică sau macroscopică. Sw1t prezente contuzia renală sau hematomul subcapsular. Nu există laceraţie la
nivelul parenchimului renal. B. Trawnatism de grad li caracterizat print ṟ tm hematom limitat perirenal, non-expansiv sau o laceraţie a corticalei <l
cm în profunzime. Nu este prezentă extravazare urinară. C. Traumatism de grad IT1 care presupw1e laceraţia corticalei> I cm în profW1zime. Nu este
prezentă extravazare winară. D. Traumatism de grad IV ce presupune laceraţia corticalei şi a medularei, afectând inclusiv sistemul colector renal. Se
pot asocia şi laceraţii ale vaselor segmentare. E. Trawnatism de grad IV cu tromboza unei artere segmentare renale. Laceraţia parenchimului nu este
prezentă în acest caz, dar se constată ischemia te1ito1iului renal deservit de attera segmentară renală trombozată. F. Traumatism de grad V caracterizat
prin tromboza principalului ram arterial al rinichiului. Se pot observa în cadran o ruptură la nivelul intimei şi tromboză distală. G. Traumatism de
grad V care arată W1 rinichi fragmentat din cauza numeroaselor laceraţii. H. Traumatism de grad V care presupW1e avulsia p1incipalei artere sau
vene renale. (Modificat după Tanagho EA, McAninch JW, eds. Smith s General U1vlogy. Ediţia a 13-a. Notwalk, CT: Appleton & Lange; 1992.)
realizează pentru a preveni pierderea funcţiei renale şi infecţiile
recurente ale tractului urinar (ITU).
Afecţiuni inflamatorii
Pielonefrita
Diagnosticul de pielonefiită se stabileşte de obicei clinic,
pacienţii prezentând frecvent febră, durere lombară, ITU şi
sensibilitate la nivelul unghiului costa-vertebral de pattea
respectivă. În 80% din cazuri, E. coli este microorganismul
implicat în etiopatogenia pielonefritei. Pielonefrita cronică
poate evolua destul de frecvent către insuficienţă renală, o
indicaţie frecventă de transplant renal. Pe secvenţele urografice
se pot observa modificări nespecifice, precum mătirea în
volum a rchiului afectat, care poate fi însoţită de defo1marea
calicelor. ln cazul pielonefritei necomplicate, tratamentul de
electie este antibioterapia cu administrare orală în regim de
ambulatoriu. În cazurile în care se suspicionează un sepsis
cu punct de plecare urinar sau pacientul necesită spitalizare,
antibioterapia se va administra parenteral. În mod frecvent,
febra şi durerile lombare persistă câteva zile, chiar şi sub
tratament antibiotic. Dacă simptomatologia persistă un timp
mai îndelungat, trebuie repetate investigaţiile imagistice
(ecografie sau CT), pentrn a exclude prezenţa unui posibil
H
abces renal. În cazul în care se suspicionează o pieloneftită
acută obstructivă (ex. printr-un calcul ureteral), se recomandă
evaluarea imagistică reno-ureterală imediată şi drenajul cât mai
rapid al căii w·inare, fie prin introducerea unui stent ureteral
dublu J, fie ptin nefrostomie percutanată. Pielonefrita acută
obstructivă este o urgenţă urologică deoarece, sub presiune,
urina stagnantă se infectează proxima! de obstrucţie. Situatia
este asemănătoare cu prezenţa unui abces, dar mai gravă,
deoarece este o acumulare septică sub presiune. Pacienţii
cu pielonefrită acută obstructivă pot deveni rapid septici,
iar tratamentul antibiotic fără dezobstrucţia căii urinare este
inadecvat şi ineficient. Manevrele de extragere a calcului
sunt contraindicate ca tratament iniţial, deoarece pot agrava
starea septică a bolnavului. Scopul intervenţiei de urgenţă la
aceşti pacienţi este dezobstrucţia şi drenajul căilor urinare.
În cazul abcesului renal, tratamentul presupune, de obicei,
asocierea antibioterapiei cu drenajul percutanat al abcesului.
Pielonefrita emfizematoasă
Pieloneftita emfizematoasă este o infece cu 1isc vital, în cadtul
căreia, microorganismul implicat, frecvent E. coli, duce la formarea
de gaz în parenchimul renal. Diabetul zaharat necontrolat
reprezintă cel mai f r ecvent factor de risc. Pacienţii sunt de regulă