LAWRENCE_EDITABIL

596 Chirurgie generală şi specialităţi chirurgicale
Reducerea este obţinută prin tracţiunea longitudinală a
mâinii ce dezimpactează fractura. A11iculaţia pumnului şi
fragmentul distal sunt reduse în flexie şi deviaţie ulnară pentru
corectarea deplasării dorsale şi radiale. După reducere, o atelă
este aplicată de la cot până la palmă. La l O zile după reducere,
se efectuează o radiografie pentru evaluarea menţinerii reducerii.
Dacă apare deplasarea, se repetă manevrele de reducere
sau se aplică un fixator extern. Difmmitatea are tendinţa să
reapară din cauza cominuţiei corticale dorsale. Ocazional,
broşe Kirschner sau broşe K, sunt inserate percutanat pentrn
a preveni pierderea reducerii alinierii fragmentelor de fractură.
Nervul median este în proximitatea feţei volare a pumnului.
Funcţia sa trebuie examinată înainte şi după reducere.
Sindromul umăr-mână este o complicaţie a fracturii Colles
la vârstnici. În acest sindrom, apare redoarea umărului şi
a degetelor din cauza imobilizării prelungite în timpul tratamentului.
Pacienţii sunt încurajaţi să efectueze exerciţii
ale umărului şi ale degetelor în timpul fazelor incipiente de
vindecare a fractutii.
Fractura de olecran
O fractură de olecran în general este rezultatul unui traumatism
prin cădere pe cot. Fractura este deplasată din cauza
contracţiei muşchiului triceps brahial. Aceasta produce
pierderea extensiei active a cotului. Fractura implică şi suprafeţele
a11iculaţiei cotului şi orice deplasare a fragmentelor
de fractură necesită intervenţie chirurgicală pentru refacerea
suprafeţei a11iculare şi a integrităţii tricepsului.
Pronaţia dureroasă a cotului
Pronaţia dureroasă a cotului este o afecţiune dureroasă întâlnită
la copiii de 1-4 ani. Aceasta apare frecvent atunci când
copilul este tras fo11at de mână. Copilul are tendinţa să îşi ţină
cotul uşor flexat şi evită să îl mişte. Se consider că durerea
este provocată de lezarea ligamentului inelar al colului radial.
Tratamentul constă în flexia uşoară a cotului şi supinaţia
mâinii copilului, cu repoziţionarea a ligamentului inelar în
junii colului radial, astfel ameliorându-se simptomatologia.
Fractura supracondilară a humerusului
Fractura supracondilară a humerusului este o fractură frecvent
întâlnită la copiii de 5-1 O ani. Aceasta se produce prin
cădere cu mâna hiperextinsă şi cotul extins. Fragmentul
distal este deplasat adesea posterior. Fractura supracondilară
a humerusului determină complicaţii neurovasculare
semnificative prin lezarea arterei brahiale si a nervilor
median şi radial, la momentul producerii leziunii sau în
timpul manevrelor de reducere (Figura 28-16). Această
fractură este o cauză frecventă de sindrom de compartiment
prin ischemie (contractură ischemică Volkmann).
Fractura supracondilară a humerusului trebuie tratată cu
mare atenţie. De obicei, tratamentul fracturilor cu deplasare
presupune reducere promptă şi fixare percutanată cu broşe
în sala de operaţie.
Sindromul de compartiment al antebraţului este cauzat
de cudarea arterei brahiale la nivelul fracturii supracondilare.
Dacă fluxul sanguin care asigură oxigenarea şi
eliminarea produşilor metabolici de la nivel muscular nu
se reface, apar leziuni musculare severe şi permanente.
Dacă muşchiul este ischemic la o temperatură normală a
corpului pentru mai mult de 2 ore, atunci leziunile musculare
sunt permanente. Dacă ischemia depăşeşte 8 ore, atunci
Artera brahială
Nervul median
Figura 28-16. Fractură periculoasă distală supracondilară de
humerus care poate leza artrea brahială şi nervii median şi
radial. Această fractură este asociată cu sindromul de compartiment
şi necesită frecvent monitorizare atentă neurovasculară. (Retipărit
cu pennisiunea American Academy of Orthopaedic Surgeons.
A1hle1ic Training and Sporls Medicine. Ediţia a 2-a. Park Ridge,
IL: American Academy of Orthopaedic Surgeons; 1991 :277.)
musculatura este afectată ireversibil şi revascularizarea
membrului produce complicaţii sistemice prin hiperpotasemie
şi eliberare de mioglobină. Compartimentul flexor
al antebraţului este complet dependent de vascularizaţia
asigurată de a11era brahială. Dacă muşchiul se necrozează,
fibrele se contractă şi, consecutiv, mâna devine nefuncţională
prin tlexia palmară a degetelor şi a policelui. Nu
există niciun transfer tendinos care să refacă funcţia mâinii
şi a pumnului atunci când întregul compartiment flexor
devine rigid şi cicatrizat.
Luxatia umărului
Umărul este articulaţia care se luxează cel mai frecvent. În
mai mult de 90% din luxaţiile traumatice, capul humeral
este deplasat anterior de fosa glenoidă (Figura 28-17 A)
poziţie în care pune în pericol artera şi nervul axillar.
Integritatea nervului axilar trebuie examinată prin testarea
sensibilităţii la nivelul regiunii deltoidiene şi a funcţiei
motorii a muşchiului deltoid, atât înainte, cât şi după reducerea
luxaţiei umărului. Luxaţia anterioară a umărului se
produce prin rotaţia externă forţată a braţului în abducţie.
Acest tip de leziune poate apărea printr-un traumatism al
braţului într-un meci de fotbal sau prin blocarea aruncării
la coş într-un meci de basket.
Reducerea se obţine prin abducţia graduală a umărului
simultană cu tracţiunea braţului şi contracţiunea produsă
de un cearşaf plasat în axilă (Figura 28-17B). Sedarea şi
relaxarea musculară facilitează manevrele de reducere.
Deşi rară, luxaţia posterioară a umărului este un diagnostic
frecvent omis din cauza interpretării eronate a radiografiei
AP de umăr, în care capul humeral pare a fi aliniat cu fosa
glenoidă. O radiografie din incidenţă axilară surprinde
deplasarea posterioară a capului humeral în rapo11 cu fosa