LAWRENCE_EDITABIL

590 Chirurgie generală şi specialităţi chirurgicale
Tip I Tip li Tip III
Diafiză
Periost
Placă
epifizară
Epifiză
Separare a
plăcilor epifizare
Separare a epifizei cu
o fractură metalizară
Fractură a unei părţi
a epifizei
Tip IV
Tip V
Fractură ce se extinde
prin epifiză şi metaliză
Zdrobirea plăcii epifizare
Figura 28-10. Clasificarea Salter-Harris a f r acturilor plăcilor de creştere în cazul copiilor. Cu cât gradul clasificării este mai
mare, cu atât traumatismul a fost mai violent la nivelul plăcii epifizare şi cu atât este mai mare riscul pentru tulburări de creştere şi
de vindecare osoasă. (Retipărit cu permisiunea Rang MC. Children s Fractures. Ediţia a 2-a, Philadelphia, PA: JB Lippincott; 1983.)
3. Asocierile cunoscute ale leziunilor determină o examinare
radiologică specială. Radiografiile coloanei cervicale
sunt obligatorii pentru toţi pacienţii cu leziuni faciale
şi la nivelul capului; luxaţia şoldului este asociată cu
traumatisme de energie mare la nivelul genunchiului.
Fracturile scheletului axial (coloană vertebrală şi pelvis)
asociază leziuni ale viscerelor toracice, abdominale sau
pelvine, precum şi ale structurilor nervoase.
4. Dacă o fractură nu este evidentă în urma radiografiei, dar
este suspectată clinic ( ex. f r actura de scafo id), se recomandă
imobilizarea şi reevalurea ulterioară. Radiografiile repetate
sau alte telmici imagistice, cum ar fi tomografia computerizată
(CT) sau imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM), pot
fi necesare pentru stabilirea diagnosticului.
Deşi rar, pacienţii cu fracturi ale oaselor lungi sunt
predispuşi la embolie grăsoasă. Examenul clinic trebuie să
urmărească prezenţa peteşiilor în asociere cu alterarea stării
mentale. Pacienţii sunt adesea dispneici şi au o saturaţie
scăzută a oxigenului. Jmaginile de radiografie toracică evidenţiază
o opacifiere difuză, fără prezenţa leziunilor focale.
Sindromul de embolie grăsoasă este un diagnostic clinic,
deoarece nu există nicio investigaţie de laborator specifică
în acest sens. Tratamentul este suportiv şi, în cazurile grave,
poate necesita intubaţie şi ventilaţie cu presiune pozitivă cu
până la I 00% 0 2 .
Principii de tratament în fracturi
Un pacient cu fractură trebuie tratat iniţial ca un pacient
traumatizat (vezi Capitolul 9), prin gestionarea în primul
rând a leziunilor ameninţătoare de viaţă. Toate traumatismele
musculo-scheletale trebuie imobilizate în atele, iar atelele trebuie
să fie menţinute ori de câte ori pacientul este transportat.
Montarea unei atele previne mişcarea în focarul de fractură,
reducând astfel afectarea suplimentară a ţesuturilor moi din jur
(nervi, vase de sânge şi muşchi; vezi Figura 28-16), limitează
pierderea de sânge şi scade durerea cauzată de traumatism.
Montarea corectă a atelei presupune imobilizarea atât a articulatiei
supraiacente cât şi a celei subiacente focarului de
f r actu;·ă. În mod similar, în cazul unei luxaţii, osul proxima!
şi cel distal de ai1iculaţie trebuie imobilizate după reducerea
corectă. Este esenţială verificarea integrităţii structurilor nervoase
şi vasculare distale de fractură. Repetarea examenului
clinic trebuie efectuată după orice reducere sau manipulare
a extremităţii fracturate.
Toate fracturile deschise sunt considerate contaminate
bacterian, iar tratamentul are ca scop prevenirea infecţiilor